Duel

Naufragiaţi pe această scenă, ne complăcem rolurilor ce au fost împărţite în absenţa liberului arbitru. Şi doar pentru câteva clipe de fericire... Puţini dintre noi, cei mai norocoşi, reuşesc să adune pe parcursul reprezentaţiei câteva zile. Restul? Ne mulţumim cu cele câteva clipe rare şi ne jucăm conştiincioşi rolul. Dar după ce ele trec, toţi ne retragem în propria singurătate şi continuăm lupta cu noi înşine...

Obrazul îmi arde... Îi ştiu deja parfumul şi fineţea mătăsii aruncată atât de brutal. Îi ghicesc statura impunătoare deasupra mea şi o aud cum se joacă nervos cu mănuşa. Îmi ridic privirea şi o văd zâmbind. Îmi arată întreg arsenalu-i şi-mi spune ironic „En garde!”. Mă întreb de câte ori am auzit asta. De câte ori am luat parte la acest ritual pe care ea îl respectă cu rigurozitate, asemeni cavalerilor ce se pregăteau de duel. Oare a câta luptă începută e? A câta pierdută sau nesfârşită va fi? Şi oare câte vor mai urma?

„En garde!” îmi strigă şi cele două arme pe care le am. Oamenii spun că ale mele sunt mai puternice. Privindu-le pe ale ei, aş fi tentată să-i cred. Par inofensive. Dar eu le ştiu deja puterea. Şi ştiu cum luptă. Niciodată nu le foloseşte ea. Mi le aşază, pe rând, în faţă şi mă lasă să le folosesc. Dar în mâinile mele devin cu adevărat puternice. Îmi pune în palme o cărămidă, iar eu o transform în ziduri. Îmi dă o scânteie, iar eu o fac flacără ce mistuie. Îmi pune apoi în palme o picătură, iar eu o fac potop. Îmi dă o adiere caldă, iar eu o transform în crivăţ. Îmi arată o imagine, iar eu îi dau viaţă... Iar armele mele, neputincioase, privesc dezastrul ce singură îl provoc. Şi îşi pierd puterea cu fiecare armă pusă în palme de ea. Iar ea îmi zâmbeşte ironic pentru că, după atâta timp, încă nu am învăţat să le folosesc. Mă întreb dacă am să reuşesc vreodată... Poate la bătrâneţe... Dar până atunci?...

În minte îmi sună acelaşi nesfârşit şi dureros „Luptă!”. Zâmbetul ei îmi spune să lupt... privirea lui la fel... Dar eu... „La cel mai mic semnal apari. Dar dacă e unul fals?” îi spun, la fel de ironic. „Şi dacă de data asta, nu vreau să lupt? Nu încă...”. Privirea lui doare... şi ştiu că şi-ar dori să lupt... Dar daca eu nu vreau cu adevărat?...

Şi dacă mai apoi va fi prea târziu?...


John Lennon - Imagine

Scrisoare către Moş Crăciun

Dragă moşule,

Îţi mai aduci aminte de mine, copila ce, cu ochii în lacrimi îţi cerea, pe lângă jucării şi dulciuri, şi... Dar lumea spune despre tine că ştii tot şi că nu uiţi niciodată. Ar trebui să îţi aminteşti...

Nu ţi-am mai scris demult... pentru că m-ai dezamăgit... şi poate ca uitasem de tine... Dar anul trecut... nici anul trecut nu ai venit. Şi te rugasem atât de mult să treci pe la un prieten de-al meu şi să îl faci să simtă, măcar pentru cinci minute, spiritul Crăciunuli. Dar nu te-ai sinchisit să apari. Nici cele trei fantome ale tale nu ai vrut să i le trimiţi... Şi te mai întrebi de ce copiii nu mai cred în tine... Dar eu vreau sa îmi demonstrezi că exişti cu adevărat. Nu te teme, nu am sa-ţi mai cer acum, ca pe vremea celor cinci anişori ai mei, utopii, şi nici minuni pe care tu nu le poţi înfăptui.

Mai ştii mirosul de iarnă ce inunda casa, şi mâna mamei care ne trezea pentru că „mai e multă treabă de făcut, iar Crăciunul bate la uşa”? Sau pe cel de apret când spăla perdelele şi aşternuturile? Mai ţii minte mesele pe fugă pe care le luam să avem timp să terminăm ce ne-am propus în ziua aia, pentru a avea timp să ne bucurăm de ninsoare mai spre seară? Iar dezordinea din casă cum dispărea pe zi ce trece, ca în ziua de Crăciun toate să lucească şi să miroase de parcă ar fi noi. Şi bradul adus de tata, pe care ne chinuiam să-l împodobim să-ţi placă ţie şi să ne laşi, când ai să vii, un pic din barba ta pe el. Iar cetina cum se transforma sub mâinile fraţilor mei în coroniţe frumos împodobite ce decorau casa... Mai ştii mirosul de scorţişoară şi de portocale proaspăt desfăcute? Şi mâna mamei mele frământând aluatul să ne facă prăjiturele, iar noi, stând pe lângă ea, cum încercam să „furăm meserie”. Şi cum, peste ani, când ea nu avea timp, cum încercam să le facem la fel de bune ca ale ei, să fie mândră de noi... Iar ultimele două zile, cele mai încărcate, când se făceau ultimile retuşuri ale curăţeniei, cu mirosuri de mancăruri în bucătărie, isăitindu-ne pe noi, în timp ce ei îşi respectau conştiincioşi postul. Iar seara, colindele ce până atunci ne insoţiseră dintr-un aparat, se transformau în voci de copii. Şi cum primul trebuia să fie întotdeauna băiat... Şi prima zi de Crăciun era întotdeauna petrecută în familie. Cum ne trezeau părinţii după ce aşezau masa, iar după slujbă ne uitam cu toţii la filmele specifice de Crăciun şi la desene animate...

Îţi mai aduci aminte de toate acestea, bătrâne? Le vreau pe toate înapoi. Vreau mirosul de scorţişoara şi de portocale, de curăţenie şi de mâncare, chiar şi dezordinea din casă. Vreau bradul de Crăciu luminând în sufragerie şi voci de îngeri îngheţaţi colindând. Şi vreau, batrâne cu haine roşii, să îţi scuturi barba peste oraş, măcar de Ajun. Le vreau pe toate în condiţiile de acum, pentru cei douăzeci şi unu de ani. Vreau să îmi aduc aminte de ce iubesc atât de mult Crăciunul. Şi-i vreau pe bunicii mei rămânând asa, să nu le spun basme copiilor mei. Crezi că îţi cer prea multe, moşule?

Te îmbrăţişează cu drag,
al tu fidel şi naiv copil.


P.S. Sper că ai mai slăbit între timp. Nu vreau să te imbolnăveşti din cauza colesterolului. Şi mai renuntă şi la prajituri. Nici astea nu îţi fac pre mult bine. Am să îţi las totuşi un pahar cu lapte seara, în cazul în care te hotărăşti, totusi, să mă vizitezi.


Colinde Bogdan Curta Dor de Craciun
Asculta mai multe audio Muzica

Acelasi raspuns

Intinde-mi mainile si pune-ma sa aleg. Intotdeauna vei primi acelasi raspuns. Chiar daca nu e niciodata nimic, voi face aceeasi alegere mereu, in speranta ca voi gasi, candva, ceva. Altceva decat un gol imens, altceva decat regrete. Poate voi gasi un raspuns, o privire calda, un zambet intelegator.
Nu ma astept ca in mana ta dreapta sa fie incertitudini sau alte intrebari carora sa incerc sa le dau raspuns. Nu vreau sa gasesc o privire rece sau un oftat adanc. Si nici eternul raspuns pe care am ajuns sa il urasc atat de mult incat sa imi doresc sa nu ai dreptate. Nu imi doresc sa ma faci sa regret... ca am facut o alegere, ca te-am lasat sa ma pui sa aleg. Sa ma intreb daca se merita sa repet la nesfarsit gresala sau daca nu ar trebui sa invat sa fac altele noi. Daca mai am de ce sa aleg sau sa refuz inca de la inceput acest drept. Nu ma astept ca tocmai tu sa nu intelegi si sa ma obligi la a gandi mai mult decat fac deja. Sa ma faci sa ma indoiesc de alegerile pe care le-am facut cu mult inaintea ta, de care eram sigura pana acum nu demult.
Nu ma astept nici fericirea sa o gasesc. Ci, poate, ceva ce caut, dar inca nu imi dau seama, ceva ce am nevoie, dar inca nu stiu. Nu imi doresc nimic (in mod) special atunci cand imi deschizi palma dreapta. Doar altceva decat nimic, altceva decat incertitudini si limite pe care sa mi le impun. Altceva decat treziri bruste la o realitate pe care nu stiu daca mi-o doresc asa.

Revenire mai putin spectaculara - Atrethos

Mai daunezi imi povestea un prieten cum ca, de ceva vreme, cand inspiratia il adoarme si pune stapanire pe el, scrie poezii. Felicitarile mele! (Eu m-am lasat, cred, de ele.) Si i-am promis ca am sa-l fac cunoscut publicandu-i cea mai reusita, in opinia lui, poezie.

Tot atunci imi spunea ca nu am sa o inteleg, pentru ca nu stiu ce inseamna pentru el cuvintele folosite, ce simtea atunci… si alte chestii pe care, intr-adevar, nu am de unde sa le stiu. Dar pot sa le banuiesc, pot sa le deduc, sa le ghicesc, sa-mi imaginez un intreg scenariu pe baza a cincizeci de cuvinte. „Asta e farmecul poeziilor” incercam eu sa ii explic. „Poti sa le interpretezi cum vrei, poti sa te regasesti sau nu in ele, sa fii de acord sau nu cu ce transmit ele... poti sa le intelegi altfel de fiecare data cand le citesti”. Nici el, si nici altii (mai putin profetul, daca are o memorie buna) nu ar sti de ce ma doare pe mine mana.

Imi cerea insistent, sa nu uit de copyright. Cum sa uit? Mai ales cu un astfel de pseudonim. Care... nu inseamna nimic. Adica reprezinta... pe el. Dar nu are nici o logica. O adunatura de litere, puse in asa fel incat sa sune frumos. Dar atat. S-a pierdut pe drum, se pare, semnificatia cuvintelor, pentru el. Daca poate fi considerat cuvant...

A vrut sa-i fiu critic. Dar fiindca nu am nici licenta, si nici o cultura vasta in ceea ce priveste literatura, las la aprecierea voastra.

The blue desire of one's soul
Was found in you in time to know.
The hourglass was broken still
When summer skies fell brightly ill.
A memory is all that's left
Of what it was and all i meant.
Remember what was long ago
For all will pass again if so.
To end the words that came to mind
I vow to never do same crime.

In time...

by Atrethos

Sergiu Mir avea dreptate! Si nu prea...

Undeva la sfarsitul clasei a 11a, venise o cunostinta in vizita la mama mea. Imi propusese sa imi citeasca in cafea. Desi nu sunt adepta acestor “stiinte”, m-am gandit ca ar fi interesant sa aud ce are de spus cucoana in legatura cu viitorul meu, asa ca am acceptat. Si acum ma amuz, amintindu-mi de cele spuse de ea. Pe langa viitorul meu stralucit in domeniul medicinei, imi mai facuse alte doua “preziceri” simpatice. Una dintre ele se referea la plecarea mea, peste doua puncte (asta insemnand doua saptamani sau doua luni) “nu foarte departe de casa, dar in alta parte decat unde sunt fratii tai”, spusese ea foarte sigura de ceea ce ii arata zatul de pe fundul cestii de cafea. Ei bine… a avut dreptate, si nu prea. Intr-adevar, am plecat, undeva unde nu erau fratii mei, peste excat doua luni. Dar nu a fost atat de aproape de casa pe cat imi prezisese ea. Aproximativ 36 de ore de mers cu autocarul chiar nu mi se pare aproape de casa.

Cam asta s-a intamplat si cu Ser. Cu mici diferente. El nu mi-a citit intr-o ceasca de cafea, ci intr-o fereastra de messenger (maro, app). Dar, ca si “cititoarea in cafea”, a avut dreptate… si nu prea. (Probabil el a omis sa ia in calcul si alti factori care ar fi putut influenta “insanatosirea” mea.) In ianuarie, cred, mi-a spus ca nu o sa-mi treaca pana in iulie. Eram tentata sa-l cred, desi nu vroiam sa aiba dreptate. Si nu a avut: mi-a trecut.
Imi spusese atunci ca, daca el nu se inseala, eu va trebui sa scriu pentru blog o postare cu titlul “Sergiu Mir avea dreptate!”. Si iata ca am scris-o. Si asta pentru ca nu s-a inselat in totalitate. Mi-a trecut, dar a aparut alta. Poate mai rea. Sau poate ca nu (depinde cum privesc lucrurile). Nu e inca iulie, dar sunt sigura ca nu are sa-mi treaca in 3 zile. Si prefer sa o public astazi, pentru ca e 27.

Si pentru ca eu m-am tinut de cuvant, ar trebui sa faci si tu asta. Ca doar… ai avut dreptate si nu prea, profetule!

Acum sunt curioasa daca o sa apara si cavalerul meu blond.

P.S. Desi spui ca nu trebuie sa-mi onorez pariul, pentru ca nu ai avut deloc dreptate, am facut asta din cel putin doua motive. In primul rand, pentru ca nici macar nu stiu cand a incetat una si a inceput cealalta. Pur si simplu m-am trezit ca s-a schimbat cauza. Si apoi pentru ca... poate merita asta...


Vulpe tu mi-ai furat gasca !
Asculta mai multe audio Muzica

Competitii

Nimeni nu o sa te astepte cu lauri, nimeni nu o sa te incoroneze rege si nici nu o sa ridice statuie in cinstea ta, nimeni nu o sa scrie numele tau in paginile vre-unei istorii. Te antrenezi totusi in competitie, sperand ca, la sfarsit, vei obtine ceva. Insa numele tau va fi peste ani uitat, pentru ca nu esti decat unul dintre miile care incearca asta. Nu te subestimez, dar prea putini reusesc sa se faca nemuritori, si doar prin talente ce tie-ti lipsesc.

Iti doresti totusi gloria aceasta efemera, pentru ca iti satisface orgoliul, pentru ca este mai bun decat nimic? Esti invitatul meu, atunci, sa partici la competitie, sa faci tot posibilul sa castigi, sa te bucuri de invingere si sa te autoridici pe un piedestal in fata celor mai slabi. Dar lasa-mi dreptul de a alege sa nu iau parte la ea. Competitia asta imi pare inutila si cred cu tarie ca uneori te ingradeste. Iti faci din a-i depasi pe ceilalti, a fi cel mai bun, un tel final. Odata atins, nu vei face decat sa iti mentii pozitia si sa ii impiedici pe ceilalti sa te ajunga. Dar poate ca a fi bun nu inseamna a-i depasi pe ceilalti, ci a te autodepasi. Poate ca nu ar trebui sa fie o competitie intre tine si ei, ci intre tine si tine.

Dar poate ca ego-ul tau este prea mare pentru a accepta provocarea. Poate ca nu iti testezi propriile limite de teama sa nu le descoperi prea aproape de ceilalti si prea departe de ce te vrei a fi. Si nu ti-ai rani singur ego-ul, nu ti-ai calca singur in picioare orgoliul… Nu-i asa?

0/0

Scrisesem intr-un post anterior despre perioada cu iluzii adolescentine, care ma bantuie uneori si acum.

Undeva pe atunci, cu mult inainte de a inceta sa mai fiu un melc, pusesem bazele unui sistem de clasificari neinteles de cei mai multi dintre cunoscuti, ironizat de unii prieteni, si blestemat poate de altii. Un sistem a carui temelie a rezistat pana acum, si care nu da semne a deveni ruina prea curand. “E diferenta de intensitate”, il motivez adesea. Raspunsul: “Iar ma iei domnita cu diferentele de intensitate” (de fapt, era ceva cu nuantele, dar nici unul dintre noi nu si-l aminteste). Ajunsesem astfel sa incadrez aproape orice in cate o categorie. Lucruri ce nu ar trebui, poate, clasificate, comparate sau masurate.

Iar undeva in zenit imi aruncasem “marile idei”, numindu-le utopii si transformandu-le in credinte pe care sa le port in suflet si la batranete. Ma vroiam fidela acestora si nu acceptam ideea unei posibile renegari la maturitate. Dar intr-un moment de slabiciune mi-am dorit sa le am mai aproape, sa nu-mi mai fie intangibile, sa nu le mai motivez indepartarea prin “diferentele de intensitate”. Si nu intelegeam de ce, desi eu le aruncasem acolo, nu le mai pot cobori. De fapt, nu mi-am dorit niciodata cu adevarat asta. Poate as fi reusit. Dar imi placeau asa. Aveam, pe semne, spre ce “tinde”.

10 ani am stiut ca nu exista ceva/0. Era o gresala “strigatoare la cer”, cum a numit-o profa de mate. In clasa a 11a, insa, tot ea ne-a invatat ca exista. Limitat. Imi daduse peste cap toate cunostintele de pana atunci, dar imi aratase metodele de rezolvare asa incat sa le accept ca fiind adevarate.

Ma vroiam fidela credintelor mele. Si sunt. Pentru “marile idei” am invatat sa folosesc limitele. Acum incerc sa-mi cladesc trepte catre ele…

Tradiţii

- Anul acesta o sa fie la fel.

- Nu, nu o să fie ca anul trecut!

- Ba… o să fie…

Vroiam să vorbesc despre obiceiuri. Despre fiecare zi din Săptămâna Mare, despre mâinile încă tinere ale mamei mele împletind crucea pentru pască şi vocea ei îngăduitoare spunându-mi că nu o să mai aibă cu ce să umple cozonacii dacă eu îi mănânc toată umplutura, despre gustul, ce încă nu l-am uitat, al cozonacilor cu mac, despre mirosul dulce din micul bordei când cocea bunica poale-n brâu, despre bunicul ce se punea la masă abia după ce era sigur că toţi ceilalţi erau sătui, despre magnoliile ce abia au înflorit sau liliacul ce îl culegeam în timpul plimbărilor săptămânale prin luncă. Vroiam să vorbesc despre oul roşu, bănuţul şi firul de busuioc cu care ne spălam în fiecare primă zi de Paşti sau despre ouăle ce le încondeiam în clasele primare pentru părinţii noştri, despre iepuraşul ce ne aducea în fiecare an hăinuţe noi şi târgul de Paşti de la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina…

Am vrut să vorbesc despre mine turist în satul unde mi-am petrecut primii trei ani din viaţă sau întorcându-mă, cu adevărat, acasă după un an jumătate, despre frumoşii ochi albaştri şi înlăcrimaţi ai bunicii când plecăm sau despre tăcerea apăsătoare a bunicului când ne conduce la autobuz, despre îmbrăţişarea tatălui meu şi despre cunoscutul „aveţi grijă de voi acolo” pe care îl aud de fiecare dată când vorbesc cu ei. Vroiam, mai ales, să vorbesc despre mama mea, care nu s-a putut bucura de aceste mici lucruri ce au devenit obiceiuri anuale în familia noastră şi despre cum s-au pierdut multe dintre ele.

Mi-am dat seama însă că nu are nici un rost. Dacă unele din acestea sunt cunoscute de români sau doar de bucovineni, cele mai multe dintre ele sunt ale familiei mele sau văzute doar de mine. Poate doar eu le duc dorul, poate doar eu le înţeleg aşa…

Vroiam să vorbesc despre tradiţii atât de vii în memoria mea, dar care se pierd cu trecerea anilor sau au murit demult…

Aveai dreptate Visătorule, anul acesta nu a fost la fel. A fost, poate, mai rău…

Invitaţie

În seara asta am fost invitată, indirect şi în glumă, la un proces de conştiinţă. Era, de fapt, o tachinare, ce place atât de mult unui coleg. (Nu îl condamn pentru asta, şi mie îmi fac plăcere.) Mi-a spus aşa: „tu ştii să faci ceva bun?”. (Nu ceva bine, ci un lucru bun.) Nu am ştiut să-i spun. Tăcerea şi expresia ochilor mei au fost mai mult decât un răspuns. Dar nu asta e problema mea. (Oricum, mi s-ar părea o porcărie să vorbesc eu despre altruismul şi moralitatea ce, între noi fie vorba, îmi lipsesc.) Ceea ce mi se pare mai grav este faptul că nici alţii n-au ştiut să răspundă. Şi nici nu ar putea. Dincolo de ignoranţa, răutatea şi micile mele ironii nu se află nimic. Pretind că sunt o scorpie, şi chiar sunt!
Promisesem solemn că am să mă uit şi mai atent, şi mai des, la pădurea din ochii mei. Iată că s-a ivit şi ocazia! Trebuie să recunosc totuşi că moralul meu a fost luat pe nepregătite. Nu mă aşteptam la aşa ceva. A fost un touche destul de pronunţat. E destul de grav să realizezi că nu ştii să faci şi lucruri bune. Sau cel puţin că nu ai făcut până acum…
Dar o să fie bine… până acum, moralul meu s-a dovedit destul de rezistent. Sper să nu mă lase baltă acum…

P.S. Nu ai de ce să te simţi prost pentru asta. A fost o glumă şi o iau ca atare. Ultimul proces de conştiinţă se pare că nu a fost, însă, suficient. Deci e între mine şi… mine.

Scrisoare

Aproape că uitasem. Mă pierdusem într-o lume a cuvintelor goale, a tachinărilor, şi nu mai ştiam cât adevăr ascundeau. Am uitat de multele clipe pierdute-n poveşti, în care puneam ţara la cale, de tine râzând chipului meu de copil, de legănatul între tocurile uşii, de revoltele mele ce te amuzau atât de tare. De parcă s-ar fi ascuns într-un colţ, neştiut de mine, al memoriei mele, iar de acolo, glasul lor surd nu era auzit. Aproape că pierdusem toate aceste…
Acum îmi lipsesc. „Unde-s lungile nopţi ale copilăriei? Drace, unde mi-s anii?!” citisem cândva. Într-adevăr! Unde sunt? Din ceasurile acelea nu a rămas decât amintirea. Şi lungile discuţii, în noapte, pe mess…. Dar nu s-au pierdut. S-au adaptat doar situaţiilor prezente.
Vrusesem să-ţi scriu… îmi era teamă că nu ai să înţelegi. Cât de naiva pot fi! Era să uit că eşti un om deştept. Era să uit că e bine să vorbesc cu tine, că tu înţelegi. Şi uneori mai bine decât oricine, pentru că înţelegi la nivelul meu.
Până la urmă ţi-am scris. Îţi scriu acum, pentru a-mi cere scuze că am uitat, că am crezut asta, că nu mai ies (mi-ai promis că ai să mă iei de urechi când am să fac asta. aş vrea să te ţii de promisiune!), că sunt comodă şi prefer undele…. Îţi scriu acum să-ţi spun că mi-am amintit şi să îţi mulţumesc.


P.S. Şi e adevărat… nimeni nu râde, de mine, mai bine decât tine, mai îngăduitor şi mai cuminte. Şi la nimeni, poate, nu sunt aparenţele atât de înşelătoare.

Aparenţe

" ¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:00 AM): 8-> ok, vise frumoase :X
Ra (1/19/2009 3:19:07 AM): drace
Ra (1/19/2009 3:19:18 AM): eu nu ti am zis ca sa ai u de ce sa faci misto de mine
Ra (1/19/2009 3:19:22 AM): >:P
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:23 AM): :))
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:29 AM): pai ce credeai?
Ra (1/19/2009 3:19:37 AM): ca ai sa fii intelegator
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:38 AM): si asa nu mai aveam nimic de ce sa ma leg..
Ra (1/19/2009 3:19:38 AM): :P
Ra (1/19/2009 3:19:43 AM): =))
Ra (1/19/2009 3:19:47 AM): mai bine mi tineam gura
Ra (1/19/2009 3:19:52 AM): sau mai bine zis degetele
Ra (1/19/2009 3:19:52 AM): :P
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:54 AM): :)
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:20:06 AM): ce sa i faci...daca ai incredere in prieteni
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:20:07 AM): :)
Ra (1/19/2009 3:20:21 AM): de acu n am sa mai am incredere in u
Ra (1/19/2009 3:20:26 AM): ca u ori spui si altora
Ra (1/19/2009 3:20:33 AM): si sa aud eu ca spui asta cuiva
Ra (1/19/2009 3:20:41 AM): ca te am mancat cu fulgi cu tot
Ra (1/19/2009 3:20:47 AM): ori iti bati joc de mine
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:20:47 AM): :)
Ra (1/19/2009 3:20:48 AM): mai
Ra (1/19/2009 3:20:57 AM): ce fel de cel mai bun prieten al meu esti u?
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:25 AM): pai sunt. ca eu rad cel mai mult de tine
Ra (1/19/2009 3:21:29 AM): =))
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:34 AM): cine mai rade asa ca mine de tine?
Ra (1/19/2009 3:21:38 AM): si asta e rolul tau?
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:42 AM): eu sunt acolo cand trebuie
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:43 AM): :
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:44 AM): )
Ra (1/19/2009 3:21:50 AM): asta e rolul celui mai bun prieten mai?
Ra (1/19/2009 3:21:52 AM): sa rada?
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:22:16 AM): pai eu iti zic ca i bine, si u crezi ca rad
Ra (1/19/2009 3:22:27 AM): soarece
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:22:28 AM): ii bine asa ;) "

Acest fragment de conversaţie a fost publicat cu acordul ambilor participanţi. Regulile de confidenţialitate sunt în continuare păstrate. Prezentăm scuzele noastre pentru limbajul "messengerial" şi pentru lipsa emoticoanelor în starea cunoscută deja de toţi. Eventualele nelămuriri vor putea fi clarificate executându-se respectivele simboluri într-o fereastră messenger.

Continuarea, în curând...

Verde

Cineva mi-a spus o poveste, pe care eu nu mi-o amintesc. Sau poate că nu vreau. Dar el o spune, de fiecare dată la fel. Ce memorie bună trebuie să aibă! A trecut atâta timp de atunci…
Susţine că verdele e mai frumos decât albastru. Un verde umed, încadrat uşor în negru şi roşu. Cum ar putea fi frumos? Dar ai fi tentat să-l crezi dacă l-ai auzi spunând asta. Şi-ar dori verdele, dar preferă să nu. Ştie ce înseamnă acest lucru…
Îmi pare rău că l-a cunoscut. La fel de rău cum îmi pare că l-ai văzut şi tu. Era micul meu secret… Ştiut de toţi, greu de imaginat pentru cei mai mulţi. Dar tu ai fost acolo, şi acum ştii. Aş vrea totuşi să uiţi… Poate ţie o să-ţi fie mai uşor. Tu te-ai învăţat deja cu cei doi ani ai mei. Compensează?
Iar eu aş vrea să uit reacţia ta. Cum aş vrea ca el să nu îmi mai spună. Expresia de pe chipul tău este… greu de suportat pentru mine. Şi nu ştiu de ce. Poate că mi-e teamă că mă vei privi cu alţi ochi atunci când îţi vei aminti. Vei şti că în verde stă trădarea, chiar dacă nici albastru nu vrea să mintă. Dar verdele nu poate, oricât de mult şi-ar dori. Şi unde îmi va fi scutul, ce l-am construit cu atâta dibăcie, atunci?

Ce ironie! Până şi scorpiile au slăbiciuni… manifestate uneori prin verde…

Paie vs bârne

Mai ştiţi vorba aia cu paiul şi bârna? Pentru cei care nu o ştiu, e ceva de genul „mai bine te-ai uita la bârna din ochiul tău decât la paiul din ochiul altuia”. Cu sau fără permisiunea voastră, am sa fac exact contrariul acestei vorbe şi o voi recomanda călduros unor persoane foarte dragi mie. Nu va supăraţi, nu?

Te crezi perfect. Te vezi de o frumuseţe care ar subjuga chiar şi zeii, de o inteligenţă strălucitoare, nu genială, aceasta e a oamenilor singuri şi nebuni, dar superioară nouă, muritorilor, moralitatea şi bunul tău simţ i-ar face până şi pe sfinţi să se simtă nişte păcătoşi, iar altruismul bunului samarinean nu-l egalează nici pe departe pe al tău. Crezi că îţi cunoşti defectele, dar ele sunt atât de mici şi neînsemnate încât ar putea fi acoperite doar de faptul că ştii să foloseşti furculiţa şi cuţitul. Să fim serioşi! Tu chiar crezi toate astea? Înseamnă că am eu o problemă de percepţie. Sau poate sunt eu orbită de invidia ce o port pentru tine, pentru perfecţiunea cu care te-a înzestrat divinitatea. Get real!
Te crezi superior tuturor, iar asta îţi permite să fii critic, tranşant chiar, în a-i analiza pe ceilalţi. Ne priveşti pe toţi cu ochi reci de demiurg conştient de imperfecţiunea operei sale. Şi crezi că, evidenţiindu-ne defectele, criticându-le, fiind acid şi îngâmfat, ne vei corecta şi vom tinde cu toţii spre perfecţiunea ta. Mă repet. Get real!
Dacă tot eşti atât de bun la critică (şi eşti, genial de bun aş spune), ce zici de un mic proces, sincer, de autoanaliză? Te provoc să te priveşti cu ochi obiectivi, realişti. Ar fi poate primul astfel de proces din viaţa ta, dar ţi-ar prinde bine. Ai atinge astfel, poate, perfecţiunea ce ţi-o pretinzi şi poate va fi recunoscută şi de ceilalţi. Ce zici, accepţi provocarea?

După cum spuneam, voi recomanda vorba mai sus amintită unor oameni care, zic eu, au nevoie de ea (Ştiu, neobişnuit mod de a recomanda ceva. Prea puţin important, însă, acest amănunt.). Primul dintre aceştia sunt eu. Următorii… sper să se simtă (slabe şanse, totuşi. Ei nu se simt nici dacă le trânteşti adevărul în faţă.) Consider că, uneori, e bine să avem câteva procese de autoanaliză, mai ales atunci când suntem pregătiţi să imputăm unora anumite defecte. Se prea poate ca noi înşine să fim fericiţii posesori a acelor mici neajunsuri pentru care îi criticăm şi îi blamăm pe alţii. Cred că acesta este un motiv suficient de puternic pentru care să aruncăm, din când în când, câte un ochi la bârna noastră. Iar dacă nu e, luaţi-l şi pe cel cu perfecţiunea specificat mai sus.

Acestea fiind spuse, promit solemn să mă uit, şi mai atent, şi mai des, la pădurea din ochii mei.

Involuţie?

Era o vreme când credeam despre mine că mă cunosc. Iluzie adolescentină. Acum, însă, nu încetez să mă surprind.
Pe vremea aia aveam vise, cosmice, ce-i drept, dar cel puţin ştiam care sunt. Acum, mă întreb dacă mai visez. Atunci ştiam ce îmi doresc, avem ţeluri şi gânduri, poate prea mari pentru mine, dar erau. Acum mă întreb dacă îmi mai doresc ceva, dacă mai sper să devin ceva sau cineva. Pe atunci aveam atât de multe credinţe… Acum,însă, am devenit un mic ateu (nu religios).
Pe vremea aia aveam principii, reguli după care mă ghidam, pe care încercam să le respect. Acum, a rămas doar o amintire a lor, au fost înlocuite cu altele, mai mult sau mai puţin sănătoase, pe care le-am inventat poate doar să am ce încălca.
Pe vremea aia credeam despre mine că sunt impulsivă. Aveam însă o stăpânire de sine incredibilă, pe care abia acum o conştientizez. Abia acum sunt impulsivă. Atunci imputam altora încăpăţânarea şi orgoliul. Astăzi mă caracterizează.
Pe vremea aia eram atât de sigură pe mine că ştiu cine sunt. Bullshit! Acum ştiu sigur că nu. Nu am ştiut nici atunci, cum nu ştiu nici acum.

Aş fi tentată să spun că am crescut. Dar o privesc ca pe o involuţie. M-am schimbat doar. Şi nu ştiu câte din aceste schimbări sunt în bine. Poate că niciuna, sau poate că cele mai multe… Rămâne de văzut, nu?

Pe atunci… eram un melc… Dar nu mai ştiu când şi unde mi-am lăsat casa…

În vogă, pentru eternitate...

Nu mă pricep la modă. Şi nici nu mi-a plăcut vreodată. Dar nu asta e important. Important e că am avut timp şi chef să observ ce se poartă.
Se poartă zâmbetele false, miorlăielile gratuite, linguşeala şi periajul. Într-un cuvânt, simplu şi sugestiv, se poartă pupincurismul. Dar nu asta e problema mea (nu că aş avea o problemă). Ceea ce mi se pare mie de-a dreptul ilar este faptul că aceste manifestări ale modei se reflectă asupra unor persoane nepotrivite. Sau, dacă priveşti din alt unghi, sunt mai mult decât potrivite.
Să mă explic. De ce zic nepotrivite…. Păi…. Ce fel de persoane credeţi că se linguşesc şi asupra cui credeţi că se manifestă periajul? Cu siguranţă nu oamenii cu o personalitate puternică, respectiv inteligenţi şi demni de respect. Bine-nţeles că nu! Că deh, dacă ai de pupat în fund pe cineva, pupi pe un idiot, care se crede buricul pământului şi, ce e mai grav, te face şi pe tine să crezi asta.
De ce zic totuşi că depinde unghiul din care priveşti?… Ei bine, e foarte simplu. Nu pot să-mi imaginez un om care a realizat ceva, pe cineva altruist, modest şi demn de respect acceptând un asemenea comportament din partea celorlalţi. Pur şi si simplu nu pot! În schimb, pe indivizii ăştia de doi bani, „buricul pământului” cum se cred, îi văd având această nevoie la aceeaşi intensitate ca şi cele fiziologice. Iar adepţii acestei mode nu fac decât să le hrănească această nevoie, să le dea şi mai multe motive (pe lângă ignoranţa şi prostia lor) să se creadă în continuare centrul Universului.

Dar cu asta m-am mai agitat odată… Astăzi vroiam să mă iau de ceilalţi idioţi. Aceia lipsiţi de personalitate. O las totuşi pe altădată. Doar trebuie să mai scriu, din când în când, câte ceva pe blog… Pană de subiecte, momentan…

Colecţii

O să-mi daţi voie să ţin azi, mai mult decât până acum, cont de virgula din titlu…

Unii oameni colecţionează timbre, jucării de pluş, cartonaşe cu fotbalişti sau orice ar părea că are sens şi pasiune. Eu am colecţionat obiecte. În cutiuţa aceea se aflau strânse amintirile mele sub forma unor lucruri, unor gânduri mâzgâlite stângaci pe un colţ de foaie. Probabil nu acordam suficient credit memoriei mele…

Acum însă… Pe spate şi pe buze se află părinţii mei, iar în ochi verdele ce nu a apărut demult şi bunica mea. În calm îmi stă unul din bunici, iar pe genunchi se află celălalt. În credinţă e fratele meu, iar în înţelegere sora. În altruism e mătuşa mea, iar la piept îmi stă copilul.
În „gândeşti prea mult” stau cei mai buni prieteni ai mei, în duşuri reci şi „told you so” îmi stă profetul, în zâmbetul indulgent din „chiar credeai că ai să sari peste?” mon petite, iar în „cloşcă” e artistul. Iar în plimbările de seară se află ele. În mers îmi stau unii prieteni, iar în glume alţii.
În mâna mea dreaptă stă scris un joc, iar în stânga o daltă. În părul blond se află pănglicuţa albă, peste care s-a aşezat un parfum demult pierdut, iar pe obraz un sărut abia simţit. În pasivitate e el, iar în încercare îmi stai tu.
În dreapta mea sunt oamenii, iar somnul e în stânga. În zile îmi staţi voi toţi, iar în nopţi visele… Sunt peste tot, spuse sau nu, dorite sau renegate. Sunt parte din mine, scrise pe mine, vizibile de alţii sau doar de mine.
Acum însă… colecţionez amintiri… M-am transformat… într-un colecţionar de amintiri.



Nu-mi pasă că nu îţi doreşti asta. Până la urmă, laşi totul la atitudinea mea…

Agitatiuni

Mare agitaţie mare! Ca în fiecare an, de altfel. Vine Sfântul Valentin, alias „Ziua Îndrăgostiţilor”. O ştiţi cu toţii, nu-i aşa? N-aveţi cum s-o rataţi: inimioare la tot pasul, jucărioare de pluş reprezentând doi îndrăgostiţi, concursuri peste concursuri pentru cei amorezaţi şi alte dulcegării mult prea siropoase pentru mine.
Ce-mi place la nebunie… certificatele de căsătorie pentru o zi:
- Vrei să fii soţia mea pentru o zi?
- Vai uby, m-ai făcut atât de fericită! Te iubesc atât de mult!
- Şi eu te iubesc, dragostea mea eternă.
Vă imaginaţi scenariul, nu? Mă-ncântă numai când mă gândesc…
Dar tot mai mult îmi plac declaraţiile pe care şi le fac cuplurile astea pasagere. Îmi plac oamenii aceştia mult. Ei iubesc de fiecare dată, ei îşi declară iubirea eternă cu fiecare ocazie. Aceeaşi iubire ce o purtau în urmă cu două luni unei alte persoane, aceeaşi iubire ce o vor purta peste alte două luni, poate, unei alte persoane. Simpatici tare, ce să mai?

- Sunt puţin anti. Nu te superi, nu?
- Puţin? Urmat de un râs ironic ce abia atunci i-l cunoscusem.
- Puţin în general. Anti, declarat, în acest caz. Şi oricum, îl avem şi noi pe al nostru. Cel puţin nu e atât de… popular.
- Da, dar acela nu se ţine deloc…
- Acesta e… prea comercial, nu crezi? Prea lipsit de sens… de esenţă.
- Are esenţă, pentru unii…
- E prea… superficial…

Aş spune exact ce sentiment îmi provoacă… Dar, dintr-un bun simţ ce se manifestă mereu prea târziu, şi din respect pentru cei ce simt cu adevărat, am să mă abţin. Am să mă abţin şi pentru că, vorba profetului, 90% o să scrie acelaşi lucru (iar eu spun ca doar 20% din aceştia o gândesc cu adevărat şi îşi menţin poziţia şi în faţa domniţei sau cavalerului), iar 10% o să vorbească despre cât de specială e.

P. S. N-o să vă supăraţi pe mine că mi se pare superficial, aşa-i? Vă puteţi voi supăra pe un copil cuminte, cu ochi atât de mari şi albaştri? Ştiam eu că nu!
La mulţi ani de Ziua Îndrăgostiţilor tuturor celor care iubesc sau doar au impresia! Să creşteţi mari cu toţii.

Despre pantofi, 2

Mda…. După cum bănuiam, nimeni nu a luat în calcul „P.S.-ul” primei postări. Că deh… „oricum vorbeşte prostii gagica”. Da bre (de la Profet citire), am ţinut neapărat să vorbesc despre pantofi. Mama lor de pantofi!
Dom’le, ţi-ai ales cea mai proastă comparaţie! Noi doi ştim ce am vorbit, dar alţii nu. Poate ar trebui să le fac o traducere. Sau poate nu… îi las să creadă în continuare că mă interesează subiectul atât de tare. Sau le arunc doar o momeală. Poate… poate o să se prindă şi altcineva, în afară de cei cărora le-am dat deja explicaţiile necesare, că era o metaforă.
Profetule, aveai dreptate! Subtilităţile mele nu ţin. Mă întreb dacă e vina mea, sau nu merg ele, în general. (Aştept răspuns la asta!)
Până mă lămuresc eu ce e şi cu subtilitatea asta, o mică precizare. Nu pantofii mă interesau pe mine.

Dor de tine...

„Nu ne-am născut suficient de deştepţi cât să ştim când, dar nici suficient de proşti cât să ignorăm” spusesem eu în urmă cu câteva luni. Mereu am gândit asta, doar că atunci am avut un motiv suficient de puternic cât să recunosc şi să rostesc asta.
N-am ştiut niciodată când… A trecut mai bine de un an. Dar au trecut alţii 19 până atunci. Un an pentru a-mi da seama că eu nu am ştiut niciodată să îţi demonstrez cât de mult însemni pentru mine. Un an pentru a-mi da seama că eu nu am nici o poză cu tine, o poză pe care să o pun pe nenorocitul acesta de calculator, la care să mă uit atunci când mi-e dor de tine. A trebuit să vină acest an pentru a învăţa să-ţi spun, de fiecare dată când vorbesc cu tine, că te iubesc, că mi-e dor de tine, că am nevoie de tine. Iar acum, acum am nevoie de tine. Mereu am avut… nu am acum mai mult decât de obicei, dar acum tu nu poţi să fii aici… şi asta tot din vina mea… A trebuit să vină acest an pentru toate acestea…
Mă sună adesea şi îmi vorbeşte despre tine, despre ce aştepţi tu de la mine. Cuvintele lui mă dor. Mă gândesc ca am să te dezamăgesc, că nu am să mă ridic la înălţimea aşteptărilor tale. Iar gândul acesta… ştii bine că nu mă împac cu el… Mă doare să-l aud spunându-mi cât de frumos am crescut. Mă gândesc cât de mult se înşeală. Tu m-ai crescut aşa. Mi-ai dat tot ce am avut nevoie pentru a creşte frumos. Dar apoi am început să cresc singură. Şi uite ce a ieşit! De parcă am uitat tot ce m-ai învăţat, de parcă am crescut printre spini şi nu în frumoasa ta grădină, îngrijită cu propria-ţi mână angelică.
Dar ştiu că ai să mă ierţi pentru acestea. Aşa cum m-ai iertat ori de câte ori nebunia mea de copil ieşea la iveală, ori de câte ori nebunia mea de adolescent îşi cerea drepturile în viaţa mea. Şi ştiu că ai să mă mângâi pe creştet, precum în frumoasele zile ale copilăriei mele, caldă şi blândă, chiar şi atunci când aceasta va fi demult pierdută. Iar eu am să învăţ în continuare să-ţi spun că te iubesc şi că mi-e dor de tine. Şi mi-e atât de dor de tine…


Cleopatra Stratan - Mama
Asculta mai multe audio Muzica

aurel tamas-cantec pentru mama
Asculta mai multe audio Divertisment

Abandon

O promisune, e o promisiune. Ce să-i faci?
Iată că mă şi ţin de ea, visătorule!

Abandon...

Se pare că sorţii au fost aruncaţi…

“E timpul să pleci!” mi-a spus.
Dar m-a creat copil supus...
Aş fi putut să nu-L fi ascultat?
Din tot ce-aveam, atât mi-a dat:
Un strop de inocenţă-n gând....
“Şi-acum te du, şi fă-te cânt!”...
O clipă doar... atât a fost!
Şi m-am trezit în lume fără rost,
Copil plăpând, pribeag şi însetat
De tot ce-avea şi i-ai luat....
Dar toate câte-au fost atunci,
Un univers şi clipe lungi,
Au fost de fericire pură...
Nimic din lumea asta sură
Nu reuşea să altereze
Şi darul sfânt să-l profaneze...
Iar vocea mamei era cânt,
Şi mâna ei, şi chipul sfânt...
Şi primul pas, primul cuvânt,
Prima fărâmă de pământ
Ce-n mâini gingaşe am luat...
Pe toate astăzi le-am uitat...
Căci fiecare nou cuvânt,
Şi fiecare pas... pe rând,
Un strop din inocenţă-au luat....
Şi uite azi... deja-nvăţat
Cu toate cele prea lumeşti,
Nu-mi amintesc Părinte, Tu cum eşti...
Şi precum Blaga-aş fi tentat
Să-ţi strig: “De ce m-ai aruncat
În lumină, mamă?... Părinte,
De ce ne-ai dat nouă cuvinte
Când ştii că ele sunt în stare
Un suflet blând să îl omoare?
De ce un suflet Tu ne-ai dat
Şi-apoi, Părinte, ne-ai lăsat
Să-l vindem pe-arginţi, treizeci?”...
Şi uite, azi, cu ochii seci,
Pierduţi în umbre de-asfinţit
Îmi caut darul ce-am primit...
Îţi caut mâna sfântă, mamă,
Şi glasul tău, să mă adoarmă....

Blestem, sau iubire sfântă?

Despre pantofi

Am vrut să vorbesc astăzi despre pantofi. Mai exact, despre cum îţi cumperi o pereche de pantofi. (Abia acum pot să spun că ai dreptate. Ai să mă ierţi, totuşi, că folosesc ultimul nostru subiect de discuţie, dar mi-a rămas întipărit în minte.) Îmi pregătisem un discurs tare simpatic, trebuia doar să-l termin şi apoi să-l postez. Bine-nţeles că m-aş fi dezis mai târziu de el, dar vroiam să vorbesc despre asta.

„Doar n-ai să umbli toată viaţa desculţ! Ai putea să faci şi asta, dar ai să-ţi răneşti picioarele. Arse de soare, pline de cicatrici lăsate de pietrele ascuţite cu care este pavat drumul tău, îşi vor pierde din frumuseţe. Albul frumos şi fineţea călcâielor tale vor muri, ucise de cioburile de sticlă ce le întâlneşti acum la tot pasul. Ai să uiţi apoi cum e să porţi o pereche de pantofi, cât de utili îţi erau, ai să te întrebi la ce ţi-ar mai putea ajuta după ce te vei fi învăţat fără ei.” spusesem eu, în timp ce degetele alunecau uşor pe tastatură. O privire aruncată dincolo de monitor m-a făcut să acord acestor idei „a second thought”. La ce bun şi o pereche de pantofi? Să nu umbli desculţ, să nu-ţi răneşti picioruşele fine, să dai dulcelui stil clasic dreptate? Oricum, frumuseţea lor nu va fi văzută decât de ei, oricum, până la urmă, picioruşele tale vor fi rănite. Doar că, de această dată, nu de pietre sau cioburi de sticlă, ci de pantofii pe care singur ţi i-ai ales. Oricum, picioruşele tale vor sfârşi lipsite de frumuseţe.

O să îmi spuneţi acum că este important de unde provin rănile şi că este de preferat să porţi o pereche de pantofi care nu ţi se potriveşte decât să umbli desculţ. Aşa e… este de preferat. Şi dacă tot insistăm atât de mult să purtam o pereche de pantofi, am face bine să o probăm înainte să o cumpărăm. Nu doar, după ce ne-au plăcut, să ne uităm la număr să vedem dacă este acelaşi cu cel pe care credem noi că îl purtăm. O pereche de pantofi, înainte de a fi cumpărată, trebuie probată! Şi nu doar un pantof. Ambii!Îi încalţi frumos, faci doi-trei paşi cu ei, poate mai mulţi, te uiţi într-o oglindă să vezi dacă se asortează cu hainele de pe tine, te gândeşti la restul hainelor ce-ţi stau agăţate acasă,pe umeraşe, să nu cumva să trebuiască să-ţi schimbi întreaga garderobă pentru ei. După ce te-ai decis asupra acestor lucruri, să nu cumva să uiţi să îi verifici. Nu ai vrea să te trezeşti acasă că sunt dezlipiţi sau rupţi, că au defecte de fabricaţie care să te împiedice să-i mai porţi. După ce ai făcut analiza completă, abia atunci poţi să îi cumperi. Prea puţini dintre noi fac însă asta. Iar aceia care o fac, se întâmplă, de multe ori, să aibă erori în calcule. Normal, suntem cu toţii oameni, nu?

Ştiu, ai să zâmbeşti iar indulgent şi ai să-mi spui că am un mod de a privi viaţa atât de naiv, de inocent, încât îţi sunt chiar simpatică. Ai dreptate, şi tu, profetule! Şi ştii prea bine că nu am să umblu desculţă, că am să probez, cel puţin… Şi ştii prea bine că…

Fără buric

Trăim printre oameni şi asta ne ocupă tot timpul. Avem nevoie de ei chiar şi pentru cele mai banale şi lipsite de importanţă necesităţi ale noastre. Iar marile vise nu-mi imaginez să le putem realiza fără ajutorul lor, acum, în sec. XXI. Şi pentru că trăim printre oameni, oameni fiind la rândul nostru, ar trebui să ne purtăm ca atare.
Ei bine, vorbesc prostii, ca de obicei. Trăim printre oameni… ei, şi? Trăim printre oameni, ne folosim de ei, atât timp cât ni se permite, şi dacă nu ni se permite îi obligăm, că deh, fiecare are slăbiciunile lui. Că doar, în viaţă, fiecare e cu… cu ce-l doare. Şi dacă îţi doreşti ceva, trebuie să lupţi pentru a obţine acel lucru. Iar lupta poate fi uneori atât de nedreaptă! Ai grijă doar să nu faci şi tu parte din cei nedreptăţiţi.
Acesta da concept sănătos! De ce să-ţi pui tu întrebări în legătură cu ceilalţi, din moment ce ei nu sunt decât copaci pe drumul ce îl străbaţi tu? Tu, tu eşti cel care contează cu adevărat! Pentru tine au crescut aceşti copaci, să-ţi ofere ţie din umbra şi roadele lor. Lumea întreagă s-a născut şi a evoluat pentru tine, pentru ca tu să ai totul, pentru ca tu să fii fericit. Însuşi Dumnezeu a zis să se facă lumină pentru tine, pentru că tu eşti… Apropo, cine eşti tu? Eşti cumva unul dintre oamenii care au sădit sămânţă în ţărână stearpă şi au răsărit copaci ce susţin pe ramurile lor umanitatea, Universul, sau măcar oraşul? Nici măcar B.C.U.? Nimic? Dar ce-ai făcut, tu, demn de a rămâne în istoria umanităţii? Bine, deci eşti doar un plod răsfăţat, care se crede buricul Pământului, care ia tot ce vrea fără a cere, fără a merita, fără a mulţumi, iar foarte adesea, fără a-i trebui. Doar aşa, de dragul de-a lua, de a arăta cine şi cât de important eşti tu, cum eşti tu mai presus de legile morale ce s-au păstrat (ok, recunosc, aici am şi eu dubii) de atâta timp. Ei bine, am o noutate pentru tine: Pământul n-are buric. Dar tu, tu continui să fii buricul pământului (oricum îţi şade bine în postura asta de…de nimic?). Şi mai am şi un sfat pentru tine: croieşte-ţi drumul prin deşert, prin junglă sau prin vreo peşteră de la capătul lumii, cu liliecii (vă împăcaţi voi cumva). Că tot nu ai nevoie de oameni, şi ca tot suntem aici fiecare cu… cu ale lui! Poate aşa ai să înveţi că ai nevoie de ei şi că sunt mai mult decât simpli copaci pe drumul tău. Poate aşa ai să înveţi să îi respecţi, pentru că sunt oameni, şi poate, între timp, ai să înveţi să fii şi tu om.
Sau… poate rămâi acolo, că sunt şi aşa prea mulţi cei ca tine, iar dacă Pământul nu are nevoie nici măcar de un buric, mă întreb ce să faca el cu jumătate de planetă de aşa ceva…

Another day in Paradise 3

Coborând la Fabrica de bere, te îndrepţi spre strada plină de baruri, cafenele, terase, pizerii, şi alte atâtea localuri necesare umanităţii, pe care o străbaţi împreună cu toate amintirile ce le-ai cules pe această străduţă. Ajungând în dreptul scărilor, le priveşti cu ochi mari, sunt multe, dar ştii că la capătul lor te aşteaptă culcuşul tău cald, de care ţi s-a făcut dor între timp. Pe la jumătatea scărilor simţi ispititorul iz al mâncărurilor pregătite de cei mai buni bucătari ai oraşului şi te gândeşti că, acasă, frigiderul tău e plin de aceleaşi bunătăţi ce te ademenesc acum. Mai urci zece scări, iar mirosul bucatelor ce te-au ademenit este înlocuit de cel de tămâie. Îţi întorci privirea, iar în stânga ta zăreşti bisericuţa din lemn, la care te închini pios, apoi îţi continui drumul liniştit. Mai ai doar cinci scări şi deja simţi atmosfera mitică ce înconjoară clădirea. Ridici privirea şi vezi cum se înalţă, falnic, Paradise 3. Imaginaţia îţi zboară, în secunda imediat următoare, la imaginile din revista religioasă ce o văzuseşi când erai copil. Adam şi Eva, plimbându-se goi prin paradis, vegheaţi de Dumnezeu, care le-a dăruit toate roadele pământului şi i-a privat, spre binele lor, de conştiinţa binelui şi răului. Pe chipurile lor se putea citi fericirea unei vieţi liniştite, lipsite de orice griji. Aceste chipuri albe le-ai păstrat în memorie încă de atunci, iar acum îţi apar în minte mai vii ca niciodată…
Back… am încurcat poveştile. Să reluăm.
Cobori la Fabrica de bere. Te gândeşti: oare când am băut ultima dată o bere? Străbaţi aceeaşi străduţă, dai de aceleaşi scări. Le urci, la jumătatea lor simţi acelaşi miros de bucate ce te ademeneşte. Te întrebi dacă mai ai mâncare în frigider. Îţi aduci aminte că cineva ţi-a spus ca mâncarea e chiar bună acolo. Poţi să te opreşti să iei masa, sau poţi să îţi continui drumul. Până la urmă, tot acolo vei ajunge. Mai urci zece scări. Mirosul de tămâie este acelaşi. Zăreşti bisericuţa de lemn, la care te închini pios. Îi zăreşti şi pe femeile şi bărbaţii ce au grijă de ea, şi te întrebi dacă „pios” îşi are locul aici. Îţi continui drumul, sperând că nu ai sa ajungi frânt la capăt. Mai ai cinci scări şi vezi cum se înalţă, falnic, „Paradise 3”. Peste el planează inteligenţa ce zace aici. Respirând sacadat, deschizi uşa spre paradis. Îl saluţi pe portar, iar el îţi răspunde încet, probabil la fel de plictisit ca şi tine. Încerci să descui uşa, dar, ca de obicei, blestemata aia de yală, nu vrea să se învârtă. Când, într-un sfârşit, reuşeşti să deschizi uşa, din interiorul camerei te izbeşte un val de căldură, acelaşi care te-a sufocat timp de câteva luni de când locuieşti aici. Trânteşti geanta pe pat, deschizi larg geamul şi tragi o gura de aer proaspăt asemeni celui ce a stat închis până în momentul acela. Te gândeşti ca ai un proiect de terminat, şi nu ai vreme de pierdut. Porneşti calculatorul, începi să scrii, şi scrii, şi scrii... Până când se opreşte brusc. „Fir-ar! Iar şi-au băgat domnişoarele „uscătorul” în priză…” Aştepţi cinci minute, în speranţa că cea vinovată va rezolva problema. Degeaba. Trebuie sa mergi tu să ridici siguranţa. Te întorci în cameră, porneşti din nou calculatorul şi… te păleşte: n-ai dat save. Fir-ar! Bine-nţeles, tot ce ai scris, a fost inutil. Nu-i bai. Reiei. Scrii cinci minute, se opreşte brusc. Te întrebi: oare câtă materie cenuşie au domnişoarele de nu şi-au dat încă seama de faptul că a obosit şi siguranţa aia? Ieşi din cameră scrâşnind din dinţi şi bolborosind câte ceva. Dar ştii că inteligenţă este afară, zăcând pe patul de moarte, deasupra „paradisului”. Ştii că mormăielile tale nu vor fi ascultate de nimeni, deşi auzite de toţi. e târziu, iar toate acestea te-au obosit deja prea mult. Pui capul pe pernă şi adormi gândind „another night in paradise 3”!
Paturile sunt chiar bune aici. Surprinzător de bune. Uneori te odihneşti mai bine decât acasă. Fredonând o melodie, ca în fiecare dimineaţă, te gândeşti că ţi-ar prinde bine un duş, după căldura infernală de azi-noapte. Te îndrepţi leneş spre baie, încă adormit şi speri că duşul te va trezi. S-au făcut ceva modificări cât timp ai fost plecat. Exclami: „Perdele noi la duşuri!”. Femeia de serviciu te aude şi răspunde prompt: „Da, am primit fonduri!”. Te gândeşti: „Într-adevăr, trebuie să fi costat 5000 lei, şi chiar nu aveau fondurile necesare pentru ele” şi zâmbeşti. Îţi aduci aminte de week-end-ul în care nu ai avut apă şi-ţi spui „S-au dat pe brazdă şi ăştia”. Dar nici nu apuci să termini fraza, că femeia continuă: „Nu este apă! Deloc!” Zâmbetul de pe buze se transformă-n fraza ce ai învăţat-o de când stai aici: „Another day in paradise 3”. Şi e sâmbătă… dar speri că, de data asta, instalatorii vor fi mai prompţi. Ziua trece în acelaşi ritm ca şi cea de ieri, ca şi cea de alaltăieri… Nimic nou, nimic plăcut. Poate doar vreo conversaţie dintre două fete ce te face să roşeşti şi să râzi în acelaşi timp, sau cei doi băieţi ce-i găseşti singuri în bucătărie, făcându-şi cartofi prăjiţi şi bârfindu-şi gagicuţele, ce te fac să te întrebi dacă nu cumva te afli tu la locul nepotrivit. Între timp, a venit şi apa. Te duci la culcare cu aceeaşi idee în minte: „Mâine va fi another day in paradise 3”. Atât a rămas din imaginea vie păstrată în memorie: Dumnezeu ascultând rugile întâilor oameni.
Un prieten mi-a zis: „E bine, că vă căleşte”. Are dreptate. Niciodată nu a fost dracul atât de negru. De ce ar fi acum? Sunt eu doar puţin cam râzgâiată. Dar nu-i bai, că mă căleşte. Şi pentru că deja am stat suficient cât să-l văd şi gri, am descoperit şi partea bună a lui: nu e Hotel Cişmigiu. E doar… Paradise 3.

Început.... de carieră?

După ce mi-am prins urechile prin drăciile astea de pe aici, am reuşit, până la urmă, să scot la lumina monitoarelor ceea ce se vrea a fi un blog deloc inteligent. Iniţial, am vrut să-l numesc „Revolte si Agitaţiuni” (veţi înţelege, pe parcurs, de ce). Dar, amintindu-mi şi, amitindu-mi-se, de o glumă făcută în urmă cu câteva luni, tot în perioada sesiunii, m-am hotărât să-l numesc, până la urmă, „Scorpia, din umbră”. Sper că nu vă aşteptaţi să fie foarte interesant. Nu uitaţi că, până la urmă, e un blog deloc inteligent. Şi nici acidităţi extraordinare nu vor fi, în condiţiile în care nu sunt decât un învăţăcel în ale sarcasmului şi mai am mult de lucru până când voi deveni o scorpie absolută. Sper însă că voi creşte aici, iar până când talentul-care-mă-chinuie va muri, voi deveni expertă în a fi scorpie, iar bazaconiile ce le debitez se vor înmulţi, spre mulţumirea unora (să nu am doar eu beneficii de pe urma blogului).
Acestea fiind spuse, bun venit, şi mie, şi vouă, pe tărâmul virtual al... al meu?
P.S. În sprijinul dumneavoastră, ţin să va aduc aminte că, uneori, cuvintele au sensuri multiple (mai ales în România, cum mi se spune atât de des). Aaaa..... şi să nu uit.... uneori... mai e ceva şi dincolo de ele... uneori... sper...