Duel

Naufragiaţi pe această scenă, ne complăcem rolurilor ce au fost împărţite în absenţa liberului arbitru. Şi doar pentru câteva clipe de fericire... Puţini dintre noi, cei mai norocoşi, reuşesc să adune pe parcursul reprezentaţiei câteva zile. Restul? Ne mulţumim cu cele câteva clipe rare şi ne jucăm conştiincioşi rolul. Dar după ce ele trec, toţi ne retragem în propria singurătate şi continuăm lupta cu noi înşine...

Obrazul îmi arde... Îi ştiu deja parfumul şi fineţea mătăsii aruncată atât de brutal. Îi ghicesc statura impunătoare deasupra mea şi o aud cum se joacă nervos cu mănuşa. Îmi ridic privirea şi o văd zâmbind. Îmi arată întreg arsenalu-i şi-mi spune ironic „En garde!”. Mă întreb de câte ori am auzit asta. De câte ori am luat parte la acest ritual pe care ea îl respectă cu rigurozitate, asemeni cavalerilor ce se pregăteau de duel. Oare a câta luptă începută e? A câta pierdută sau nesfârşită va fi? Şi oare câte vor mai urma?

„En garde!” îmi strigă şi cele două arme pe care le am. Oamenii spun că ale mele sunt mai puternice. Privindu-le pe ale ei, aş fi tentată să-i cred. Par inofensive. Dar eu le ştiu deja puterea. Şi ştiu cum luptă. Niciodată nu le foloseşte ea. Mi le aşază, pe rând, în faţă şi mă lasă să le folosesc. Dar în mâinile mele devin cu adevărat puternice. Îmi pune în palme o cărămidă, iar eu o transform în ziduri. Îmi dă o scânteie, iar eu o fac flacără ce mistuie. Îmi pune apoi în palme o picătură, iar eu o fac potop. Îmi dă o adiere caldă, iar eu o transform în crivăţ. Îmi arată o imagine, iar eu îi dau viaţă... Iar armele mele, neputincioase, privesc dezastrul ce singură îl provoc. Şi îşi pierd puterea cu fiecare armă pusă în palme de ea. Iar ea îmi zâmbeşte ironic pentru că, după atâta timp, încă nu am învăţat să le folosesc. Mă întreb dacă am să reuşesc vreodată... Poate la bătrâneţe... Dar până atunci?...

În minte îmi sună acelaşi nesfârşit şi dureros „Luptă!”. Zâmbetul ei îmi spune să lupt... privirea lui la fel... Dar eu... „La cel mai mic semnal apari. Dar dacă e unul fals?” îi spun, la fel de ironic. „Şi dacă de data asta, nu vreau să lupt? Nu încă...”. Privirea lui doare... şi ştiu că şi-ar dori să lupt... Dar daca eu nu vreau cu adevărat?...

Şi dacă mai apoi va fi prea târziu?...


John Lennon - Imagine

Scrisoare către Moş Crăciun

Dragă moşule,

Îţi mai aduci aminte de mine, copila ce, cu ochii în lacrimi îţi cerea, pe lângă jucării şi dulciuri, şi... Dar lumea spune despre tine că ştii tot şi că nu uiţi niciodată. Ar trebui să îţi aminteşti...

Nu ţi-am mai scris demult... pentru că m-ai dezamăgit... şi poate ca uitasem de tine... Dar anul trecut... nici anul trecut nu ai venit. Şi te rugasem atât de mult să treci pe la un prieten de-al meu şi să îl faci să simtă, măcar pentru cinci minute, spiritul Crăciunuli. Dar nu te-ai sinchisit să apari. Nici cele trei fantome ale tale nu ai vrut să i le trimiţi... Şi te mai întrebi de ce copiii nu mai cred în tine... Dar eu vreau sa îmi demonstrezi că exişti cu adevărat. Nu te teme, nu am sa-ţi mai cer acum, ca pe vremea celor cinci anişori ai mei, utopii, şi nici minuni pe care tu nu le poţi înfăptui.

Mai ştii mirosul de iarnă ce inunda casa, şi mâna mamei care ne trezea pentru că „mai e multă treabă de făcut, iar Crăciunul bate la uşa”? Sau pe cel de apret când spăla perdelele şi aşternuturile? Mai ţii minte mesele pe fugă pe care le luam să avem timp să terminăm ce ne-am propus în ziua aia, pentru a avea timp să ne bucurăm de ninsoare mai spre seară? Iar dezordinea din casă cum dispărea pe zi ce trece, ca în ziua de Crăciun toate să lucească şi să miroase de parcă ar fi noi. Şi bradul adus de tata, pe care ne chinuiam să-l împodobim să-ţi placă ţie şi să ne laşi, când ai să vii, un pic din barba ta pe el. Iar cetina cum se transforma sub mâinile fraţilor mei în coroniţe frumos împodobite ce decorau casa... Mai ştii mirosul de scorţişoară şi de portocale proaspăt desfăcute? Şi mâna mamei mele frământând aluatul să ne facă prăjiturele, iar noi, stând pe lângă ea, cum încercam să „furăm meserie”. Şi cum, peste ani, când ea nu avea timp, cum încercam să le facem la fel de bune ca ale ei, să fie mândră de noi... Iar ultimele două zile, cele mai încărcate, când se făceau ultimile retuşuri ale curăţeniei, cu mirosuri de mancăruri în bucătărie, isăitindu-ne pe noi, în timp ce ei îşi respectau conştiincioşi postul. Iar seara, colindele ce până atunci ne insoţiseră dintr-un aparat, se transformau în voci de copii. Şi cum primul trebuia să fie întotdeauna băiat... Şi prima zi de Crăciun era întotdeauna petrecută în familie. Cum ne trezeau părinţii după ce aşezau masa, iar după slujbă ne uitam cu toţii la filmele specifice de Crăciun şi la desene animate...

Îţi mai aduci aminte de toate acestea, bătrâne? Le vreau pe toate înapoi. Vreau mirosul de scorţişoara şi de portocale, de curăţenie şi de mâncare, chiar şi dezordinea din casă. Vreau bradul de Crăciu luminând în sufragerie şi voci de îngeri îngheţaţi colindând. Şi vreau, batrâne cu haine roşii, să îţi scuturi barba peste oraş, măcar de Ajun. Le vreau pe toate în condiţiile de acum, pentru cei douăzeci şi unu de ani. Vreau să îmi aduc aminte de ce iubesc atât de mult Crăciunul. Şi-i vreau pe bunicii mei rămânând asa, să nu le spun basme copiilor mei. Crezi că îţi cer prea multe, moşule?

Te îmbrăţişează cu drag,
al tu fidel şi naiv copil.


P.S. Sper că ai mai slăbit între timp. Nu vreau să te imbolnăveşti din cauza colesterolului. Şi mai renuntă şi la prajituri. Nici astea nu îţi fac pre mult bine. Am să îţi las totuşi un pahar cu lapte seara, în cazul în care te hotărăşti, totusi, să mă vizitezi.


Colinde Bogdan Curta Dor de Craciun
Asculta mai multe audio Muzica