Involuţie?

Era o vreme când credeam despre mine că mă cunosc. Iluzie adolescentină. Acum, însă, nu încetez să mă surprind.
Pe vremea aia aveam vise, cosmice, ce-i drept, dar cel puţin ştiam care sunt. Acum, mă întreb dacă mai visez. Atunci ştiam ce îmi doresc, avem ţeluri şi gânduri, poate prea mari pentru mine, dar erau. Acum mă întreb dacă îmi mai doresc ceva, dacă mai sper să devin ceva sau cineva. Pe atunci aveam atât de multe credinţe… Acum,însă, am devenit un mic ateu (nu religios).
Pe vremea aia aveam principii, reguli după care mă ghidam, pe care încercam să le respect. Acum, a rămas doar o amintire a lor, au fost înlocuite cu altele, mai mult sau mai puţin sănătoase, pe care le-am inventat poate doar să am ce încălca.
Pe vremea aia credeam despre mine că sunt impulsivă. Aveam însă o stăpânire de sine incredibilă, pe care abia acum o conştientizez. Abia acum sunt impulsivă. Atunci imputam altora încăpăţânarea şi orgoliul. Astăzi mă caracterizează.
Pe vremea aia eram atât de sigură pe mine că ştiu cine sunt. Bullshit! Acum ştiu sigur că nu. Nu am ştiut nici atunci, cum nu ştiu nici acum.

Aş fi tentată să spun că am crescut. Dar o privesc ca pe o involuţie. M-am schimbat doar. Şi nu ştiu câte din aceste schimbări sunt în bine. Poate că niciuna, sau poate că cele mai multe… Rămâne de văzut, nu?

Pe atunci… eram un melc… Dar nu mai ştiu când şi unde mi-am lăsat casa…