luni, august 23

Dincolo de graniţe....


Dincolo de graniţă te afli tu, bătrână doamnă ce mi-ai umplut zilele copilăriei şi adolescenţei. Dar te iubeam pe atunci...

Dincoace de graniţă te afli tu, visul nopţilor de vară ale adolescenţei. Şi te doream atât de mult pe atunci...

Iar între graniţe sunt eu, aceeaşi dintotdeauna, purtându-mi în spate visele şi trecutul, iar în palmă un bilanţ. Cum am ajuns aici nu ştiu, dar toate lucrurile din jurul meu îmi spun că ar trebui să plec. Unde? Unde să plec, când totul pare a fi trecut, iar noul m-a îngrozit dintotdeauna? Si cum să plec, când balanţa mi-e stricată, iar eu nu mai ştiu ce înseamnă plus sau minus?

Pe tine, leagăn al copilăriei mele, nu te mai vreau. Nu te mai vreau să-mi umpli zilele cu un zâmbet fals, iar nopţile cu un cântec demult uitat.

Iar pe tine nu te mai vreau vis pierdut în lumina zorilor. Nu te mai vreau poveste spusă de alţii, basm al celor ce încă visează.
Te vreau aici, tangibilă, în umbre şi culori. Te vreau punte peste prăpastie între munţi a căror vârfuri să atingă cerul... Te vreau cărare în desişurile pădurilor şi oază de apă în imensul deşert. Te vreau petec de umbră în zilele toride şi streaşină sub care să mă ascund atunci când plouă. Nu te vreau sfântă şi nici sublimă... dar nici aşa nu te mai vreau...

Aşa că stau aici, dincolo de graniţe, încercând cu disperare să-mi repar balanţa, să reînvăţ să calculez. Dar ştiu că în curând va trebui să iau o hotărâre, că mai devreme sau mai târziu trecutul îmi va sta înainte, iar visele se vor transforma...

luni, martie 22

Ce-şi face omul cu mana lui...


Când încă eram în gimnaziu, nu ştiu exact în ce clasă, am citit în manualul de limba română o povestioara care mi-a rămas întipărită în minte până acum. Mi-a plăcut atunci, astăzi îmi place mai mult. Si probabil, pe zi ce trece, îi voi da tot mai multă dreptate lui Isaac Asimov, plasând-o în toate aspectele vieţii acestei măreţe fiinţe, unică posesoare a inteligenţei, omul.
Povestea spune cam aşa:



Ce-şi face omul cu mâna lui
de Isaac Asimov

"Naron, din străvechea stirpe a Rigelienilor, era al patrulea din ginta sa care ţinea cadastrul galactic; avea un registru mare, în care erau scrise nenumăratele specii ajunse la inteligenţă, din toate galaxiile. Mai avea unul, mic şi subţire, în care trecea cu deosebită satisfacţie numai acele neamuri care, pe deplin maturizate, erau demne de a intra în Federaţia Galactică.

Din registrul mare fuseseră şterse de-a lungul vremurilor, multe nume ale dispăruţilor, defecţiuni biochimice, dezechilibrări ecologice sau sociale, ori pur şi simplu ghinionul, îşi luaseră tristul obol. Din registrul mic, în schimb, nu fusese anulată nici o intrare.

Naron, uriaş şi incredibil de bătrân, privi pe sub sprâncenele-i sufoase curierul care tocmai se apropia cu plecăciuni adânci.

- Naron, Unic şi Imens…

- Lasă, lasă salamalecurile şi spune-mi ce e nou.

- Ah, Slăvitule, o altă aglomerare de făpturi a ajuns la maturitate.

- Ia te uită! Aproape în fiecare ciclu primim câte un nou mebru. Ne înmulţim, tinere, ne înmulţim! şi… cine sunt cei noi?

Mesageru îi comunică numărul de cod al galaxiei şi coordonatele planetei, iar Naron, cu frumoasa lui caligrafie, făcu trimiterea de cuvinţă în registrul mare şi trecu în registrul mic, după tipic, denumirea plantei, aşa cum apărea ea în limbajul băştinaşilor.

- T E R R A, silabisi el, ridicând a mirare privirea către curierul care aştepta curios sfârşitul ritualului. Creaturile acestea deţin un adevărat record. Nu ştiu alţii care să fi trecut atât de repede de la simpla inteligenţă la deplina maturitate. Hm, hm, sper să nu fie vreo eroare, ai?

- Se poate, luminate?! protestă mesagerul.

- Au descoperit energia termonucleară?

- Desigur, Preamărite.

- Ei bine, atunci e în regulă; doar acesta este principalul criteriu de selecţie. Am să-i contactez chiar eu pe vreuna dintre staţiunile lor extraplanetare.

- Aaaa, să vezi, Preaînălţate, se grăbi să precizeze tânărul, până acum nu au nici o staţiune extraplanetară. Observatorii menţionează însă că terranii au trimis staţii automate spre alte plantete şi că au o sumedenie de sateliţi artificiali, minusculi, ce-i drept, în jurul plantei lor.

Naron se încruntă, perplex.
- Doar atâta? Bine, dar experimentele, exploziile nucleare, care le-au permis studierea frânării şi controlorii reacţiilor de de fisiune, toate astea unde le-au făcut?

- Păi….chiar pe Terra, Luminate!

- PE PROPRIA LOR PLANETA? tună Naron, ridicându-se în deplinătatea celor peste şapte metri ai săi.

- Chiar aşa, confimă mesagerul, pierit.

Lăsându-se înapoi, în jilţ, încet, cu o tristeţe care parcă îi frigea umerii sub covârşitoarea ei povară, Naron taie cu o linie groasă numele proaspăt trecut în registrul cel subţire. Era, desigur, un act fără precedent, dar Naron era tare, tare bătrân şi foarte, foarte înţelept, astfel că era în măsură să prevadă inevitabilul, chiar mai bine decât oricine altcineva în univers.

- Inconştienţi, sărmanii… şi când te gândeşti ce frumos începuseră…"

duminică, martie 14

Ciclicitate



"E ceasul cinci… O noua dimineata printre ganduri... Ca si cea de ieri, ca si cea de alaltaieri, ca si cea de... oare de cand?...
Cocosii au cantat astazi a treia oara... A treia oara... Dar nu... nu de Iisus ma lepad eu astazi, nu pe El il reneg, ci pe tine.... De tine ma lepad, pe tine vreau sa uit ca te-am cunoscut!... Stiu, ai sa-mi spui ca, precum Petru, ma lepad de cel in care am crezut, de cel pe care l-am urmat... Se poate... Se poate sa fiu atat de lasa... Dar adu-ti aminte: la inceput am fost Toma Necredinciosul, si n-am crezut in tine pana cand nu mi-ai demonstrat ca existi... Si poate ca acum, mi-ai demonstrat ca aveam dreptate: nu existi cu adevarat. Nu in forma in care vreau eu sa existi. Tu nu mergi pe apa ca pe pamant, tu nu vorbesti, iar oamenii sa se stranga in jurul tau si sa-ti asculte glasul bland, tu nu ma aperi in fata celor care arunca cu pietre in mine... Tu... tu nu faci minuni... Nu! Nu intelege gresit! Nu te vreau un Iisus al lumii mele! De fapt... acum... nu te mai vreau deloc....
Stiu... ca si Petru, am sa regret apoi ca m-am lepadat de tine, am sa ma intreb in ce consta de fapt credinta mea, cand eu am renuntat la ea la prima adiere de vant... Si-apoi, am sa cred din nou, imediat ce ma voi simti din nou in siguranta. Si o sa vina iar o dimineata cand cocosii vor canta din nou de trei ori... De trei ori...
Dar pana atunci, in ceasul acesta al rasaritului rece, am sa ma revolt. Spune-mi, ce-mi oferi tu? Vise? La ce ma ajuta? Speranta? In ce? Tu ma ridici? Pana unde? Si mai ales... de ce toate astea, cand stii prea bine ca mai apoi ai sa mi le iei? Cand stii prea bine ca trezirea la realitatea e atat de dureroasa uenori... Cand stii prea bine ca pana si speranta moare... Cand stii prea bine ca, cu cat e mai inalt zborul, cu atat caderea ma va zdruncina mai tare... De ce imi oferi toate astea, fiinta visatoare?
Ma intreb cum am ajuns sa cred in tine... Este ciudat cum imi amintesc atatea lucruri, din vremuri demult uitate, dar asta nu... In ce zi, in ce farama a vietii mele mi-ai aratat ca, totusi, mergi pe apa? Si cum se face ca tu, iluzia cea mai frumoasa, ai reusit sa ma pacalesti? Tu, care esti precum unul din acele trucuri cu cartile de joc ce-mi minunau copilaria, sau ca acel truc cu sfoara pe care o tai si-apoi este intreaga... Tu, cunoscut de toti, si privit de toti cu aceeasi frica in fata necunoscutului... tu, iubit de toti, si blestemat ceas de ceas de toti...
Asculta! Cocosii si-au incheiat cantarea... Semn al trezirii la viata... la realitate... Mi-au adus aminte ca... trebuie sa dorm..."


Dar asta a fost demult... parca intr-o alta viata, intr-o alta lume...
Azi nu ma lepad de acelasi lucru. Dar intensitatea e aceeasi, nesiguranta si regretele... mereu la fel...


Asculta mai multe audio Muzica