- Anul acesta o sa fie la fel.
- Nu, nu o să fie ca anul trecut!
- Ba… o să fie…
Vroiam să vorbesc despre obiceiuri. Despre fiecare zi din Săptămâna Mare, despre mâinile încă tinere ale mamei mele împletind crucea pentru pască şi vocea ei îngăduitoare spunându-mi că nu o să mai aibă cu ce să umple cozonacii dacă eu îi mănânc toată umplutura, despre gustul, ce încă nu l-am uitat, al cozonacilor cu mac, despre mirosul dulce din micul bordei când cocea bunica poale-n brâu, despre bunicul ce se punea la masă abia după ce era sigur că toţi ceilalţi erau sătui, despre magnoliile ce abia au înflorit sau liliacul ce îl culegeam în timpul plimbărilor săptămânale prin luncă. Vroiam să vorbesc despre oul roşu, bănuţul şi firul de busuioc cu care ne spălam în fiecare primă zi de Paşti sau despre ouăle ce le încondeiam în clasele primare pentru părinţii noştri, despre iepuraşul ce ne aducea în fiecare an hăinuţe noi şi târgul de Paşti de la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina…
Am vrut să vorbesc despre mine turist în satul unde mi-am petrecut primii trei ani din viaţă sau întorcându-mă, cu adevărat, acasă după un an jumătate, despre frumoşii ochi albaştri şi înlăcrimaţi ai bunicii când plecăm sau despre tăcerea apăsătoare a bunicului când ne conduce la autobuz, despre îmbrăţişarea tatălui meu şi despre cunoscutul „aveţi grijă de voi acolo” pe care îl aud de fiecare dată când vorbesc cu ei. Vroiam, mai ales, să vorbesc despre mama mea, care nu s-a putut bucura de aceste mici lucruri ce au devenit obiceiuri anuale în familia noastră şi despre cum s-au pierdut multe dintre ele.
Mi-am dat seama însă că nu are nici un rost. Dacă unele din acestea sunt cunoscute de români sau doar de bucovineni, cele mai multe dintre ele sunt ale familiei mele sau văzute doar de mine. Poate doar eu le duc dorul, poate doar eu le înţeleg aşa…
Vroiam să vorbesc despre tradiţii atât de vii în memoria mea, dar care se pierd cu trecerea anilor sau au murit demult…
Aveai dreptate Visătorule, anul acesta nu a fost la fel. A fost, poate, mai rău…
