Abandon

O promisune, e o promisiune. Ce să-i faci?
Iată că mă şi ţin de ea, visătorule!

Abandon...

Se pare că sorţii au fost aruncaţi…

“E timpul să pleci!” mi-a spus.
Dar m-a creat copil supus...
Aş fi putut să nu-L fi ascultat?
Din tot ce-aveam, atât mi-a dat:
Un strop de inocenţă-n gând....
“Şi-acum te du, şi fă-te cânt!”...
O clipă doar... atât a fost!
Şi m-am trezit în lume fără rost,
Copil plăpând, pribeag şi însetat
De tot ce-avea şi i-ai luat....
Dar toate câte-au fost atunci,
Un univers şi clipe lungi,
Au fost de fericire pură...
Nimic din lumea asta sură
Nu reuşea să altereze
Şi darul sfânt să-l profaneze...
Iar vocea mamei era cânt,
Şi mâna ei, şi chipul sfânt...
Şi primul pas, primul cuvânt,
Prima fărâmă de pământ
Ce-n mâini gingaşe am luat...
Pe toate astăzi le-am uitat...
Căci fiecare nou cuvânt,
Şi fiecare pas... pe rând,
Un strop din inocenţă-au luat....
Şi uite azi... deja-nvăţat
Cu toate cele prea lumeşti,
Nu-mi amintesc Părinte, Tu cum eşti...
Şi precum Blaga-aş fi tentat
Să-ţi strig: “De ce m-ai aruncat
În lumină, mamă?... Părinte,
De ce ne-ai dat nouă cuvinte
Când ştii că ele sunt în stare
Un suflet blând să îl omoare?
De ce un suflet Tu ne-ai dat
Şi-apoi, Părinte, ne-ai lăsat
Să-l vindem pe-arginţi, treizeci?”...
Şi uite, azi, cu ochii seci,
Pierduţi în umbre de-asfinţit
Îmi caut darul ce-am primit...
Îţi caut mâna sfântă, mamă,
Şi glasul tău, să mă adoarmă....

Blestem, sau iubire sfântă?