Scrisoare

Aproape că uitasem. Mă pierdusem într-o lume a cuvintelor goale, a tachinărilor, şi nu mai ştiam cât adevăr ascundeau. Am uitat de multele clipe pierdute-n poveşti, în care puneam ţara la cale, de tine râzând chipului meu de copil, de legănatul între tocurile uşii, de revoltele mele ce te amuzau atât de tare. De parcă s-ar fi ascuns într-un colţ, neştiut de mine, al memoriei mele, iar de acolo, glasul lor surd nu era auzit. Aproape că pierdusem toate aceste…
Acum îmi lipsesc. „Unde-s lungile nopţi ale copilăriei? Drace, unde mi-s anii?!” citisem cândva. Într-adevăr! Unde sunt? Din ceasurile acelea nu a rămas decât amintirea. Şi lungile discuţii, în noapte, pe mess…. Dar nu s-au pierdut. S-au adaptat doar situaţiilor prezente.
Vrusesem să-ţi scriu… îmi era teamă că nu ai să înţelegi. Cât de naiva pot fi! Era să uit că eşti un om deştept. Era să uit că e bine să vorbesc cu tine, că tu înţelegi. Şi uneori mai bine decât oricine, pentru că înţelegi la nivelul meu.
Până la urmă ţi-am scris. Îţi scriu acum, pentru a-mi cere scuze că am uitat, că am crezut asta, că nu mai ies (mi-ai promis că ai să mă iei de urechi când am să fac asta. aş vrea să te ţii de promisiune!), că sunt comodă şi prefer undele…. Îţi scriu acum să-ţi spun că mi-am amintit şi să îţi mulţumesc.


P.S. Şi e adevărat… nimeni nu râde, de mine, mai bine decât tine, mai îngăduitor şi mai cuminte. Şi la nimeni, poate, nu sunt aparenţele atât de înşelătoare.