Invitaţie

În seara asta am fost invitată, indirect şi în glumă, la un proces de conştiinţă. Era, de fapt, o tachinare, ce place atât de mult unui coleg. (Nu îl condamn pentru asta, şi mie îmi fac plăcere.) Mi-a spus aşa: „tu ştii să faci ceva bun?”. (Nu ceva bine, ci un lucru bun.) Nu am ştiut să-i spun. Tăcerea şi expresia ochilor mei au fost mai mult decât un răspuns. Dar nu asta e problema mea. (Oricum, mi s-ar părea o porcărie să vorbesc eu despre altruismul şi moralitatea ce, între noi fie vorba, îmi lipsesc.) Ceea ce mi se pare mai grav este faptul că nici alţii n-au ştiut să răspundă. Şi nici nu ar putea. Dincolo de ignoranţa, răutatea şi micile mele ironii nu se află nimic. Pretind că sunt o scorpie, şi chiar sunt!
Promisesem solemn că am să mă uit şi mai atent, şi mai des, la pădurea din ochii mei. Iată că s-a ivit şi ocazia! Trebuie să recunosc totuşi că moralul meu a fost luat pe nepregătite. Nu mă aşteptam la aşa ceva. A fost un touche destul de pronunţat. E destul de grav să realizezi că nu ştii să faci şi lucruri bune. Sau cel puţin că nu ai făcut până acum…
Dar o să fie bine… până acum, moralul meu s-a dovedit destul de rezistent. Sper să nu mă lase baltă acum…

P.S. Nu ai de ce să te simţi prost pentru asta. A fost o glumă şi o iau ca atare. Ultimul proces de conştiinţă se pare că nu a fost, însă, suficient. Deci e între mine şi… mine.

Scrisoare

Aproape că uitasem. Mă pierdusem într-o lume a cuvintelor goale, a tachinărilor, şi nu mai ştiam cât adevăr ascundeau. Am uitat de multele clipe pierdute-n poveşti, în care puneam ţara la cale, de tine râzând chipului meu de copil, de legănatul între tocurile uşii, de revoltele mele ce te amuzau atât de tare. De parcă s-ar fi ascuns într-un colţ, neştiut de mine, al memoriei mele, iar de acolo, glasul lor surd nu era auzit. Aproape că pierdusem toate aceste…
Acum îmi lipsesc. „Unde-s lungile nopţi ale copilăriei? Drace, unde mi-s anii?!” citisem cândva. Într-adevăr! Unde sunt? Din ceasurile acelea nu a rămas decât amintirea. Şi lungile discuţii, în noapte, pe mess…. Dar nu s-au pierdut. S-au adaptat doar situaţiilor prezente.
Vrusesem să-ţi scriu… îmi era teamă că nu ai să înţelegi. Cât de naiva pot fi! Era să uit că eşti un om deştept. Era să uit că e bine să vorbesc cu tine, că tu înţelegi. Şi uneori mai bine decât oricine, pentru că înţelegi la nivelul meu.
Până la urmă ţi-am scris. Îţi scriu acum, pentru a-mi cere scuze că am uitat, că am crezut asta, că nu mai ies (mi-ai promis că ai să mă iei de urechi când am să fac asta. aş vrea să te ţii de promisiune!), că sunt comodă şi prefer undele…. Îţi scriu acum să-ţi spun că mi-am amintit şi să îţi mulţumesc.


P.S. Şi e adevărat… nimeni nu râde, de mine, mai bine decât tine, mai îngăduitor şi mai cuminte. Şi la nimeni, poate, nu sunt aparenţele atât de înşelătoare.

Aparenţe

" ¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:00 AM): 8-> ok, vise frumoase :X
Ra (1/19/2009 3:19:07 AM): drace
Ra (1/19/2009 3:19:18 AM): eu nu ti am zis ca sa ai u de ce sa faci misto de mine
Ra (1/19/2009 3:19:22 AM): >:P
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:23 AM): :))
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:29 AM): pai ce credeai?
Ra (1/19/2009 3:19:37 AM): ca ai sa fii intelegator
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:38 AM): si asa nu mai aveam nimic de ce sa ma leg..
Ra (1/19/2009 3:19:38 AM): :P
Ra (1/19/2009 3:19:43 AM): =))
Ra (1/19/2009 3:19:47 AM): mai bine mi tineam gura
Ra (1/19/2009 3:19:52 AM): sau mai bine zis degetele
Ra (1/19/2009 3:19:52 AM): :P
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:19:54 AM): :)
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:20:06 AM): ce sa i faci...daca ai incredere in prieteni
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:20:07 AM): :)
Ra (1/19/2009 3:20:21 AM): de acu n am sa mai am incredere in u
Ra (1/19/2009 3:20:26 AM): ca u ori spui si altora
Ra (1/19/2009 3:20:33 AM): si sa aud eu ca spui asta cuiva
Ra (1/19/2009 3:20:41 AM): ca te am mancat cu fulgi cu tot
Ra (1/19/2009 3:20:47 AM): ori iti bati joc de mine
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:20:47 AM): :)
Ra (1/19/2009 3:20:48 AM): mai
Ra (1/19/2009 3:20:57 AM): ce fel de cel mai bun prieten al meu esti u?
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:25 AM): pai sunt. ca eu rad cel mai mult de tine
Ra (1/19/2009 3:21:29 AM): =))
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:34 AM): cine mai rade asa ca mine de tine?
Ra (1/19/2009 3:21:38 AM): si asta e rolul tau?
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:42 AM): eu sunt acolo cand trebuie
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:43 AM): :
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:21:44 AM): )
Ra (1/19/2009 3:21:50 AM): asta e rolul celui mai bun prieten mai?
Ra (1/19/2009 3:21:52 AM): sa rada?
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:22:16 AM): pai eu iti zic ca i bine, si u crezi ca rad
Ra (1/19/2009 3:22:27 AM): soarece
¨˜”°º•A£€X•º°”˜¨ (1/19/2009 3:22:28 AM): ii bine asa ;) "

Acest fragment de conversaţie a fost publicat cu acordul ambilor participanţi. Regulile de confidenţialitate sunt în continuare păstrate. Prezentăm scuzele noastre pentru limbajul "messengerial" şi pentru lipsa emoticoanelor în starea cunoscută deja de toţi. Eventualele nelămuriri vor putea fi clarificate executându-se respectivele simboluri într-o fereastră messenger.

Continuarea, în curând...

Verde

Cineva mi-a spus o poveste, pe care eu nu mi-o amintesc. Sau poate că nu vreau. Dar el o spune, de fiecare dată la fel. Ce memorie bună trebuie să aibă! A trecut atâta timp de atunci…
Susţine că verdele e mai frumos decât albastru. Un verde umed, încadrat uşor în negru şi roşu. Cum ar putea fi frumos? Dar ai fi tentat să-l crezi dacă l-ai auzi spunând asta. Şi-ar dori verdele, dar preferă să nu. Ştie ce înseamnă acest lucru…
Îmi pare rău că l-a cunoscut. La fel de rău cum îmi pare că l-ai văzut şi tu. Era micul meu secret… Ştiut de toţi, greu de imaginat pentru cei mai mulţi. Dar tu ai fost acolo, şi acum ştii. Aş vrea totuşi să uiţi… Poate ţie o să-ţi fie mai uşor. Tu te-ai învăţat deja cu cei doi ani ai mei. Compensează?
Iar eu aş vrea să uit reacţia ta. Cum aş vrea ca el să nu îmi mai spună. Expresia de pe chipul tău este… greu de suportat pentru mine. Şi nu ştiu de ce. Poate că mi-e teamă că mă vei privi cu alţi ochi atunci când îţi vei aminti. Vei şti că în verde stă trădarea, chiar dacă nici albastru nu vrea să mintă. Dar verdele nu poate, oricât de mult şi-ar dori. Şi unde îmi va fi scutul, ce l-am construit cu atâta dibăcie, atunci?

Ce ironie! Până şi scorpiile au slăbiciuni… manifestate uneori prin verde…

Paie vs bârne

Mai ştiţi vorba aia cu paiul şi bârna? Pentru cei care nu o ştiu, e ceva de genul „mai bine te-ai uita la bârna din ochiul tău decât la paiul din ochiul altuia”. Cu sau fără permisiunea voastră, am sa fac exact contrariul acestei vorbe şi o voi recomanda călduros unor persoane foarte dragi mie. Nu va supăraţi, nu?

Te crezi perfect. Te vezi de o frumuseţe care ar subjuga chiar şi zeii, de o inteligenţă strălucitoare, nu genială, aceasta e a oamenilor singuri şi nebuni, dar superioară nouă, muritorilor, moralitatea şi bunul tău simţ i-ar face până şi pe sfinţi să se simtă nişte păcătoşi, iar altruismul bunului samarinean nu-l egalează nici pe departe pe al tău. Crezi că îţi cunoşti defectele, dar ele sunt atât de mici şi neînsemnate încât ar putea fi acoperite doar de faptul că ştii să foloseşti furculiţa şi cuţitul. Să fim serioşi! Tu chiar crezi toate astea? Înseamnă că am eu o problemă de percepţie. Sau poate sunt eu orbită de invidia ce o port pentru tine, pentru perfecţiunea cu care te-a înzestrat divinitatea. Get real!
Te crezi superior tuturor, iar asta îţi permite să fii critic, tranşant chiar, în a-i analiza pe ceilalţi. Ne priveşti pe toţi cu ochi reci de demiurg conştient de imperfecţiunea operei sale. Şi crezi că, evidenţiindu-ne defectele, criticându-le, fiind acid şi îngâmfat, ne vei corecta şi vom tinde cu toţii spre perfecţiunea ta. Mă repet. Get real!
Dacă tot eşti atât de bun la critică (şi eşti, genial de bun aş spune), ce zici de un mic proces, sincer, de autoanaliză? Te provoc să te priveşti cu ochi obiectivi, realişti. Ar fi poate primul astfel de proces din viaţa ta, dar ţi-ar prinde bine. Ai atinge astfel, poate, perfecţiunea ce ţi-o pretinzi şi poate va fi recunoscută şi de ceilalţi. Ce zici, accepţi provocarea?

După cum spuneam, voi recomanda vorba mai sus amintită unor oameni care, zic eu, au nevoie de ea (Ştiu, neobişnuit mod de a recomanda ceva. Prea puţin important, însă, acest amănunt.). Primul dintre aceştia sunt eu. Următorii… sper să se simtă (slabe şanse, totuşi. Ei nu se simt nici dacă le trânteşti adevărul în faţă.) Consider că, uneori, e bine să avem câteva procese de autoanaliză, mai ales atunci când suntem pregătiţi să imputăm unora anumite defecte. Se prea poate ca noi înşine să fim fericiţii posesori a acelor mici neajunsuri pentru care îi criticăm şi îi blamăm pe alţii. Cred că acesta este un motiv suficient de puternic pentru care să aruncăm, din când în când, câte un ochi la bârna noastră. Iar dacă nu e, luaţi-l şi pe cel cu perfecţiunea specificat mai sus.

Acestea fiind spuse, promit solemn să mă uit, şi mai atent, şi mai des, la pădurea din ochii mei.

Involuţie?

Era o vreme când credeam despre mine că mă cunosc. Iluzie adolescentină. Acum, însă, nu încetez să mă surprind.
Pe vremea aia aveam vise, cosmice, ce-i drept, dar cel puţin ştiam care sunt. Acum, mă întreb dacă mai visez. Atunci ştiam ce îmi doresc, avem ţeluri şi gânduri, poate prea mari pentru mine, dar erau. Acum mă întreb dacă îmi mai doresc ceva, dacă mai sper să devin ceva sau cineva. Pe atunci aveam atât de multe credinţe… Acum,însă, am devenit un mic ateu (nu religios).
Pe vremea aia aveam principii, reguli după care mă ghidam, pe care încercam să le respect. Acum, a rămas doar o amintire a lor, au fost înlocuite cu altele, mai mult sau mai puţin sănătoase, pe care le-am inventat poate doar să am ce încălca.
Pe vremea aia credeam despre mine că sunt impulsivă. Aveam însă o stăpânire de sine incredibilă, pe care abia acum o conştientizez. Abia acum sunt impulsivă. Atunci imputam altora încăpăţânarea şi orgoliul. Astăzi mă caracterizează.
Pe vremea aia eram atât de sigură pe mine că ştiu cine sunt. Bullshit! Acum ştiu sigur că nu. Nu am ştiut nici atunci, cum nu ştiu nici acum.

Aş fi tentată să spun că am crescut. Dar o privesc ca pe o involuţie. M-am schimbat doar. Şi nu ştiu câte din aceste schimbări sunt în bine. Poate că niciuna, sau poate că cele mai multe… Rămâne de văzut, nu?

Pe atunci… eram un melc… Dar nu mai ştiu când şi unde mi-am lăsat casa…

În vogă, pentru eternitate...

Nu mă pricep la modă. Şi nici nu mi-a plăcut vreodată. Dar nu asta e important. Important e că am avut timp şi chef să observ ce se poartă.
Se poartă zâmbetele false, miorlăielile gratuite, linguşeala şi periajul. Într-un cuvânt, simplu şi sugestiv, se poartă pupincurismul. Dar nu asta e problema mea (nu că aş avea o problemă). Ceea ce mi se pare mie de-a dreptul ilar este faptul că aceste manifestări ale modei se reflectă asupra unor persoane nepotrivite. Sau, dacă priveşti din alt unghi, sunt mai mult decât potrivite.
Să mă explic. De ce zic nepotrivite…. Păi…. Ce fel de persoane credeţi că se linguşesc şi asupra cui credeţi că se manifestă periajul? Cu siguranţă nu oamenii cu o personalitate puternică, respectiv inteligenţi şi demni de respect. Bine-nţeles că nu! Că deh, dacă ai de pupat în fund pe cineva, pupi pe un idiot, care se crede buricul pământului şi, ce e mai grav, te face şi pe tine să crezi asta.
De ce zic totuşi că depinde unghiul din care priveşti?… Ei bine, e foarte simplu. Nu pot să-mi imaginez un om care a realizat ceva, pe cineva altruist, modest şi demn de respect acceptând un asemenea comportament din partea celorlalţi. Pur şi si simplu nu pot! În schimb, pe indivizii ăştia de doi bani, „buricul pământului” cum se cred, îi văd având această nevoie la aceeaşi intensitate ca şi cele fiziologice. Iar adepţii acestei mode nu fac decât să le hrănească această nevoie, să le dea şi mai multe motive (pe lângă ignoranţa şi prostia lor) să se creadă în continuare centrul Universului.

Dar cu asta m-am mai agitat odată… Astăzi vroiam să mă iau de ceilalţi idioţi. Aceia lipsiţi de personalitate. O las totuşi pe altădată. Doar trebuie să mai scriu, din când în când, câte ceva pe blog… Pană de subiecte, momentan…

Colecţii

O să-mi daţi voie să ţin azi, mai mult decât până acum, cont de virgula din titlu…

Unii oameni colecţionează timbre, jucării de pluş, cartonaşe cu fotbalişti sau orice ar părea că are sens şi pasiune. Eu am colecţionat obiecte. În cutiuţa aceea se aflau strânse amintirile mele sub forma unor lucruri, unor gânduri mâzgâlite stângaci pe un colţ de foaie. Probabil nu acordam suficient credit memoriei mele…

Acum însă… Pe spate şi pe buze se află părinţii mei, iar în ochi verdele ce nu a apărut demult şi bunica mea. În calm îmi stă unul din bunici, iar pe genunchi se află celălalt. În credinţă e fratele meu, iar în înţelegere sora. În altruism e mătuşa mea, iar la piept îmi stă copilul.
În „gândeşti prea mult” stau cei mai buni prieteni ai mei, în duşuri reci şi „told you so” îmi stă profetul, în zâmbetul indulgent din „chiar credeai că ai să sari peste?” mon petite, iar în „cloşcă” e artistul. Iar în plimbările de seară se află ele. În mers îmi stau unii prieteni, iar în glume alţii.
În mâna mea dreaptă stă scris un joc, iar în stânga o daltă. În părul blond se află pănglicuţa albă, peste care s-a aşezat un parfum demult pierdut, iar pe obraz un sărut abia simţit. În pasivitate e el, iar în încercare îmi stai tu.
În dreapta mea sunt oamenii, iar somnul e în stânga. În zile îmi staţi voi toţi, iar în nopţi visele… Sunt peste tot, spuse sau nu, dorite sau renegate. Sunt parte din mine, scrise pe mine, vizibile de alţii sau doar de mine.
Acum însă… colecţionez amintiri… M-am transformat… într-un colecţionar de amintiri.



Nu-mi pasă că nu îţi doreşti asta. Până la urmă, laşi totul la atitudinea mea…