Agitatiuni

Mare agitaţie mare! Ca în fiecare an, de altfel. Vine Sfântul Valentin, alias „Ziua Îndrăgostiţilor”. O ştiţi cu toţii, nu-i aşa? N-aveţi cum s-o rataţi: inimioare la tot pasul, jucărioare de pluş reprezentând doi îndrăgostiţi, concursuri peste concursuri pentru cei amorezaţi şi alte dulcegării mult prea siropoase pentru mine.
Ce-mi place la nebunie… certificatele de căsătorie pentru o zi:
- Vrei să fii soţia mea pentru o zi?
- Vai uby, m-ai făcut atât de fericită! Te iubesc atât de mult!
- Şi eu te iubesc, dragostea mea eternă.
Vă imaginaţi scenariul, nu? Mă-ncântă numai când mă gândesc…
Dar tot mai mult îmi plac declaraţiile pe care şi le fac cuplurile astea pasagere. Îmi plac oamenii aceştia mult. Ei iubesc de fiecare dată, ei îşi declară iubirea eternă cu fiecare ocazie. Aceeaşi iubire ce o purtau în urmă cu două luni unei alte persoane, aceeaşi iubire ce o vor purta peste alte două luni, poate, unei alte persoane. Simpatici tare, ce să mai?

- Sunt puţin anti. Nu te superi, nu?
- Puţin? Urmat de un râs ironic ce abia atunci i-l cunoscusem.
- Puţin în general. Anti, declarat, în acest caz. Şi oricum, îl avem şi noi pe al nostru. Cel puţin nu e atât de… popular.
- Da, dar acela nu se ţine deloc…
- Acesta e… prea comercial, nu crezi? Prea lipsit de sens… de esenţă.
- Are esenţă, pentru unii…
- E prea… superficial…

Aş spune exact ce sentiment îmi provoacă… Dar, dintr-un bun simţ ce se manifestă mereu prea târziu, şi din respect pentru cei ce simt cu adevărat, am să mă abţin. Am să mă abţin şi pentru că, vorba profetului, 90% o să scrie acelaşi lucru (iar eu spun ca doar 20% din aceştia o gândesc cu adevărat şi îşi menţin poziţia şi în faţa domniţei sau cavalerului), iar 10% o să vorbească despre cât de specială e.

P. S. N-o să vă supăraţi pe mine că mi se pare superficial, aşa-i? Vă puteţi voi supăra pe un copil cuminte, cu ochi atât de mari şi albaştri? Ştiam eu că nu!
La mulţi ani de Ziua Îndrăgostiţilor tuturor celor care iubesc sau doar au impresia! Să creşteţi mari cu toţii.

Despre pantofi, 2

Mda…. După cum bănuiam, nimeni nu a luat în calcul „P.S.-ul” primei postări. Că deh… „oricum vorbeşte prostii gagica”. Da bre (de la Profet citire), am ţinut neapărat să vorbesc despre pantofi. Mama lor de pantofi!
Dom’le, ţi-ai ales cea mai proastă comparaţie! Noi doi ştim ce am vorbit, dar alţii nu. Poate ar trebui să le fac o traducere. Sau poate nu… îi las să creadă în continuare că mă interesează subiectul atât de tare. Sau le arunc doar o momeală. Poate… poate o să se prindă şi altcineva, în afară de cei cărora le-am dat deja explicaţiile necesare, că era o metaforă.
Profetule, aveai dreptate! Subtilităţile mele nu ţin. Mă întreb dacă e vina mea, sau nu merg ele, în general. (Aştept răspuns la asta!)
Până mă lămuresc eu ce e şi cu subtilitatea asta, o mică precizare. Nu pantofii mă interesau pe mine.

Dor de tine...

„Nu ne-am născut suficient de deştepţi cât să ştim când, dar nici suficient de proşti cât să ignorăm” spusesem eu în urmă cu câteva luni. Mereu am gândit asta, doar că atunci am avut un motiv suficient de puternic cât să recunosc şi să rostesc asta.
N-am ştiut niciodată când… A trecut mai bine de un an. Dar au trecut alţii 19 până atunci. Un an pentru a-mi da seama că eu nu am ştiut niciodată să îţi demonstrez cât de mult însemni pentru mine. Un an pentru a-mi da seama că eu nu am nici o poză cu tine, o poză pe care să o pun pe nenorocitul acesta de calculator, la care să mă uit atunci când mi-e dor de tine. A trebuit să vină acest an pentru a învăţa să-ţi spun, de fiecare dată când vorbesc cu tine, că te iubesc, că mi-e dor de tine, că am nevoie de tine. Iar acum, acum am nevoie de tine. Mereu am avut… nu am acum mai mult decât de obicei, dar acum tu nu poţi să fii aici… şi asta tot din vina mea… A trebuit să vină acest an pentru toate acestea…
Mă sună adesea şi îmi vorbeşte despre tine, despre ce aştepţi tu de la mine. Cuvintele lui mă dor. Mă gândesc ca am să te dezamăgesc, că nu am să mă ridic la înălţimea aşteptărilor tale. Iar gândul acesta… ştii bine că nu mă împac cu el… Mă doare să-l aud spunându-mi cât de frumos am crescut. Mă gândesc cât de mult se înşeală. Tu m-ai crescut aşa. Mi-ai dat tot ce am avut nevoie pentru a creşte frumos. Dar apoi am început să cresc singură. Şi uite ce a ieşit! De parcă am uitat tot ce m-ai învăţat, de parcă am crescut printre spini şi nu în frumoasa ta grădină, îngrijită cu propria-ţi mână angelică.
Dar ştiu că ai să mă ierţi pentru acestea. Aşa cum m-ai iertat ori de câte ori nebunia mea de copil ieşea la iveală, ori de câte ori nebunia mea de adolescent îşi cerea drepturile în viaţa mea. Şi ştiu că ai să mă mângâi pe creştet, precum în frumoasele zile ale copilăriei mele, caldă şi blândă, chiar şi atunci când aceasta va fi demult pierdută. Iar eu am să învăţ în continuare să-ţi spun că te iubesc şi că mi-e dor de tine. Şi mi-e atât de dor de tine…


Cleopatra Stratan - Mama
Asculta mai multe audio Muzica

aurel tamas-cantec pentru mama
Asculta mai multe audio Divertisment

Abandon

O promisune, e o promisiune. Ce să-i faci?
Iată că mă şi ţin de ea, visătorule!

Abandon...

Se pare că sorţii au fost aruncaţi…

“E timpul să pleci!” mi-a spus.
Dar m-a creat copil supus...
Aş fi putut să nu-L fi ascultat?
Din tot ce-aveam, atât mi-a dat:
Un strop de inocenţă-n gând....
“Şi-acum te du, şi fă-te cânt!”...
O clipă doar... atât a fost!
Şi m-am trezit în lume fără rost,
Copil plăpând, pribeag şi însetat
De tot ce-avea şi i-ai luat....
Dar toate câte-au fost atunci,
Un univers şi clipe lungi,
Au fost de fericire pură...
Nimic din lumea asta sură
Nu reuşea să altereze
Şi darul sfânt să-l profaneze...
Iar vocea mamei era cânt,
Şi mâna ei, şi chipul sfânt...
Şi primul pas, primul cuvânt,
Prima fărâmă de pământ
Ce-n mâini gingaşe am luat...
Pe toate astăzi le-am uitat...
Căci fiecare nou cuvânt,
Şi fiecare pas... pe rând,
Un strop din inocenţă-au luat....
Şi uite azi... deja-nvăţat
Cu toate cele prea lumeşti,
Nu-mi amintesc Părinte, Tu cum eşti...
Şi precum Blaga-aş fi tentat
Să-ţi strig: “De ce m-ai aruncat
În lumină, mamă?... Părinte,
De ce ne-ai dat nouă cuvinte
Când ştii că ele sunt în stare
Un suflet blând să îl omoare?
De ce un suflet Tu ne-ai dat
Şi-apoi, Părinte, ne-ai lăsat
Să-l vindem pe-arginţi, treizeci?”...
Şi uite, azi, cu ochii seci,
Pierduţi în umbre de-asfinţit
Îmi caut darul ce-am primit...
Îţi caut mâna sfântă, mamă,
Şi glasul tău, să mă adoarmă....

Blestem, sau iubire sfântă?

Despre pantofi

Am vrut să vorbesc astăzi despre pantofi. Mai exact, despre cum îţi cumperi o pereche de pantofi. (Abia acum pot să spun că ai dreptate. Ai să mă ierţi, totuşi, că folosesc ultimul nostru subiect de discuţie, dar mi-a rămas întipărit în minte.) Îmi pregătisem un discurs tare simpatic, trebuia doar să-l termin şi apoi să-l postez. Bine-nţeles că m-aş fi dezis mai târziu de el, dar vroiam să vorbesc despre asta.

„Doar n-ai să umbli toată viaţa desculţ! Ai putea să faci şi asta, dar ai să-ţi răneşti picioarele. Arse de soare, pline de cicatrici lăsate de pietrele ascuţite cu care este pavat drumul tău, îşi vor pierde din frumuseţe. Albul frumos şi fineţea călcâielor tale vor muri, ucise de cioburile de sticlă ce le întâlneşti acum la tot pasul. Ai să uiţi apoi cum e să porţi o pereche de pantofi, cât de utili îţi erau, ai să te întrebi la ce ţi-ar mai putea ajuta după ce te vei fi învăţat fără ei.” spusesem eu, în timp ce degetele alunecau uşor pe tastatură. O privire aruncată dincolo de monitor m-a făcut să acord acestor idei „a second thought”. La ce bun şi o pereche de pantofi? Să nu umbli desculţ, să nu-ţi răneşti picioruşele fine, să dai dulcelui stil clasic dreptate? Oricum, frumuseţea lor nu va fi văzută decât de ei, oricum, până la urmă, picioruşele tale vor fi rănite. Doar că, de această dată, nu de pietre sau cioburi de sticlă, ci de pantofii pe care singur ţi i-ai ales. Oricum, picioruşele tale vor sfârşi lipsite de frumuseţe.

O să îmi spuneţi acum că este important de unde provin rănile şi că este de preferat să porţi o pereche de pantofi care nu ţi se potriveşte decât să umbli desculţ. Aşa e… este de preferat. Şi dacă tot insistăm atât de mult să purtam o pereche de pantofi, am face bine să o probăm înainte să o cumpărăm. Nu doar, după ce ne-au plăcut, să ne uităm la număr să vedem dacă este acelaşi cu cel pe care credem noi că îl purtăm. O pereche de pantofi, înainte de a fi cumpărată, trebuie probată! Şi nu doar un pantof. Ambii!Îi încalţi frumos, faci doi-trei paşi cu ei, poate mai mulţi, te uiţi într-o oglindă să vezi dacă se asortează cu hainele de pe tine, te gândeşti la restul hainelor ce-ţi stau agăţate acasă,pe umeraşe, să nu cumva să trebuiască să-ţi schimbi întreaga garderobă pentru ei. După ce te-ai decis asupra acestor lucruri, să nu cumva să uiţi să îi verifici. Nu ai vrea să te trezeşti acasă că sunt dezlipiţi sau rupţi, că au defecte de fabricaţie care să te împiedice să-i mai porţi. După ce ai făcut analiza completă, abia atunci poţi să îi cumperi. Prea puţini dintre noi fac însă asta. Iar aceia care o fac, se întâmplă, de multe ori, să aibă erori în calcule. Normal, suntem cu toţii oameni, nu?

Ştiu, ai să zâmbeşti iar indulgent şi ai să-mi spui că am un mod de a privi viaţa atât de naiv, de inocent, încât îţi sunt chiar simpatică. Ai dreptate, şi tu, profetule! Şi ştii prea bine că nu am să umblu desculţă, că am să probez, cel puţin… Şi ştii prea bine că…