Fără buric

Trăim printre oameni şi asta ne ocupă tot timpul. Avem nevoie de ei chiar şi pentru cele mai banale şi lipsite de importanţă necesităţi ale noastre. Iar marile vise nu-mi imaginez să le putem realiza fără ajutorul lor, acum, în sec. XXI. Şi pentru că trăim printre oameni, oameni fiind la rândul nostru, ar trebui să ne purtăm ca atare.
Ei bine, vorbesc prostii, ca de obicei. Trăim printre oameni… ei, şi? Trăim printre oameni, ne folosim de ei, atât timp cât ni se permite, şi dacă nu ni se permite îi obligăm, că deh, fiecare are slăbiciunile lui. Că doar, în viaţă, fiecare e cu… cu ce-l doare. Şi dacă îţi doreşti ceva, trebuie să lupţi pentru a obţine acel lucru. Iar lupta poate fi uneori atât de nedreaptă! Ai grijă doar să nu faci şi tu parte din cei nedreptăţiţi.
Acesta da concept sănătos! De ce să-ţi pui tu întrebări în legătură cu ceilalţi, din moment ce ei nu sunt decât copaci pe drumul ce îl străbaţi tu? Tu, tu eşti cel care contează cu adevărat! Pentru tine au crescut aceşti copaci, să-ţi ofere ţie din umbra şi roadele lor. Lumea întreagă s-a născut şi a evoluat pentru tine, pentru ca tu să ai totul, pentru ca tu să fii fericit. Însuşi Dumnezeu a zis să se facă lumină pentru tine, pentru că tu eşti… Apropo, cine eşti tu? Eşti cumva unul dintre oamenii care au sădit sămânţă în ţărână stearpă şi au răsărit copaci ce susţin pe ramurile lor umanitatea, Universul, sau măcar oraşul? Nici măcar B.C.U.? Nimic? Dar ce-ai făcut, tu, demn de a rămâne în istoria umanităţii? Bine, deci eşti doar un plod răsfăţat, care se crede buricul Pământului, care ia tot ce vrea fără a cere, fără a merita, fără a mulţumi, iar foarte adesea, fără a-i trebui. Doar aşa, de dragul de-a lua, de a arăta cine şi cât de important eşti tu, cum eşti tu mai presus de legile morale ce s-au păstrat (ok, recunosc, aici am şi eu dubii) de atâta timp. Ei bine, am o noutate pentru tine: Pământul n-are buric. Dar tu, tu continui să fii buricul pământului (oricum îţi şade bine în postura asta de…de nimic?). Şi mai am şi un sfat pentru tine: croieşte-ţi drumul prin deşert, prin junglă sau prin vreo peşteră de la capătul lumii, cu liliecii (vă împăcaţi voi cumva). Că tot nu ai nevoie de oameni, şi ca tot suntem aici fiecare cu… cu ale lui! Poate aşa ai să înveţi că ai nevoie de ei şi că sunt mai mult decât simpli copaci pe drumul tău. Poate aşa ai să înveţi să îi respecţi, pentru că sunt oameni, şi poate, între timp, ai să înveţi să fii şi tu om.
Sau… poate rămâi acolo, că sunt şi aşa prea mulţi cei ca tine, iar dacă Pământul nu are nevoie nici măcar de un buric, mă întreb ce să faca el cu jumătate de planetă de aşa ceva…

Another day in Paradise 3

Coborând la Fabrica de bere, te îndrepţi spre strada plină de baruri, cafenele, terase, pizerii, şi alte atâtea localuri necesare umanităţii, pe care o străbaţi împreună cu toate amintirile ce le-ai cules pe această străduţă. Ajungând în dreptul scărilor, le priveşti cu ochi mari, sunt multe, dar ştii că la capătul lor te aşteaptă culcuşul tău cald, de care ţi s-a făcut dor între timp. Pe la jumătatea scărilor simţi ispititorul iz al mâncărurilor pregătite de cei mai buni bucătari ai oraşului şi te gândeşti că, acasă, frigiderul tău e plin de aceleaşi bunătăţi ce te ademenesc acum. Mai urci zece scări, iar mirosul bucatelor ce te-au ademenit este înlocuit de cel de tămâie. Îţi întorci privirea, iar în stânga ta zăreşti bisericuţa din lemn, la care te închini pios, apoi îţi continui drumul liniştit. Mai ai doar cinci scări şi deja simţi atmosfera mitică ce înconjoară clădirea. Ridici privirea şi vezi cum se înalţă, falnic, Paradise 3. Imaginaţia îţi zboară, în secunda imediat următoare, la imaginile din revista religioasă ce o văzuseşi când erai copil. Adam şi Eva, plimbându-se goi prin paradis, vegheaţi de Dumnezeu, care le-a dăruit toate roadele pământului şi i-a privat, spre binele lor, de conştiinţa binelui şi răului. Pe chipurile lor se putea citi fericirea unei vieţi liniştite, lipsite de orice griji. Aceste chipuri albe le-ai păstrat în memorie încă de atunci, iar acum îţi apar în minte mai vii ca niciodată…
Back… am încurcat poveştile. Să reluăm.
Cobori la Fabrica de bere. Te gândeşti: oare când am băut ultima dată o bere? Străbaţi aceeaşi străduţă, dai de aceleaşi scări. Le urci, la jumătatea lor simţi acelaşi miros de bucate ce te ademeneşte. Te întrebi dacă mai ai mâncare în frigider. Îţi aduci aminte că cineva ţi-a spus ca mâncarea e chiar bună acolo. Poţi să te opreşti să iei masa, sau poţi să îţi continui drumul. Până la urmă, tot acolo vei ajunge. Mai urci zece scări. Mirosul de tămâie este acelaşi. Zăreşti bisericuţa de lemn, la care te închini pios. Îi zăreşti şi pe femeile şi bărbaţii ce au grijă de ea, şi te întrebi dacă „pios” îşi are locul aici. Îţi continui drumul, sperând că nu ai sa ajungi frânt la capăt. Mai ai cinci scări şi vezi cum se înalţă, falnic, „Paradise 3”. Peste el planează inteligenţa ce zace aici. Respirând sacadat, deschizi uşa spre paradis. Îl saluţi pe portar, iar el îţi răspunde încet, probabil la fel de plictisit ca şi tine. Încerci să descui uşa, dar, ca de obicei, blestemata aia de yală, nu vrea să se învârtă. Când, într-un sfârşit, reuşeşti să deschizi uşa, din interiorul camerei te izbeşte un val de căldură, acelaşi care te-a sufocat timp de câteva luni de când locuieşti aici. Trânteşti geanta pe pat, deschizi larg geamul şi tragi o gura de aer proaspăt asemeni celui ce a stat închis până în momentul acela. Te gândeşti ca ai un proiect de terminat, şi nu ai vreme de pierdut. Porneşti calculatorul, începi să scrii, şi scrii, şi scrii... Până când se opreşte brusc. „Fir-ar! Iar şi-au băgat domnişoarele „uscătorul” în priză…” Aştepţi cinci minute, în speranţa că cea vinovată va rezolva problema. Degeaba. Trebuie sa mergi tu să ridici siguranţa. Te întorci în cameră, porneşti din nou calculatorul şi… te păleşte: n-ai dat save. Fir-ar! Bine-nţeles, tot ce ai scris, a fost inutil. Nu-i bai. Reiei. Scrii cinci minute, se opreşte brusc. Te întrebi: oare câtă materie cenuşie au domnişoarele de nu şi-au dat încă seama de faptul că a obosit şi siguranţa aia? Ieşi din cameră scrâşnind din dinţi şi bolborosind câte ceva. Dar ştii că inteligenţă este afară, zăcând pe patul de moarte, deasupra „paradisului”. Ştii că mormăielile tale nu vor fi ascultate de nimeni, deşi auzite de toţi. e târziu, iar toate acestea te-au obosit deja prea mult. Pui capul pe pernă şi adormi gândind „another night in paradise 3”!
Paturile sunt chiar bune aici. Surprinzător de bune. Uneori te odihneşti mai bine decât acasă. Fredonând o melodie, ca în fiecare dimineaţă, te gândeşti că ţi-ar prinde bine un duş, după căldura infernală de azi-noapte. Te îndrepţi leneş spre baie, încă adormit şi speri că duşul te va trezi. S-au făcut ceva modificări cât timp ai fost plecat. Exclami: „Perdele noi la duşuri!”. Femeia de serviciu te aude şi răspunde prompt: „Da, am primit fonduri!”. Te gândeşti: „Într-adevăr, trebuie să fi costat 5000 lei, şi chiar nu aveau fondurile necesare pentru ele” şi zâmbeşti. Îţi aduci aminte de week-end-ul în care nu ai avut apă şi-ţi spui „S-au dat pe brazdă şi ăştia”. Dar nici nu apuci să termini fraza, că femeia continuă: „Nu este apă! Deloc!” Zâmbetul de pe buze se transformă-n fraza ce ai învăţat-o de când stai aici: „Another day in paradise 3”. Şi e sâmbătă… dar speri că, de data asta, instalatorii vor fi mai prompţi. Ziua trece în acelaşi ritm ca şi cea de ieri, ca şi cea de alaltăieri… Nimic nou, nimic plăcut. Poate doar vreo conversaţie dintre două fete ce te face să roşeşti şi să râzi în acelaşi timp, sau cei doi băieţi ce-i găseşti singuri în bucătărie, făcându-şi cartofi prăjiţi şi bârfindu-şi gagicuţele, ce te fac să te întrebi dacă nu cumva te afli tu la locul nepotrivit. Între timp, a venit şi apa. Te duci la culcare cu aceeaşi idee în minte: „Mâine va fi another day in paradise 3”. Atât a rămas din imaginea vie păstrată în memorie: Dumnezeu ascultând rugile întâilor oameni.
Un prieten mi-a zis: „E bine, că vă căleşte”. Are dreptate. Niciodată nu a fost dracul atât de negru. De ce ar fi acum? Sunt eu doar puţin cam râzgâiată. Dar nu-i bai, că mă căleşte. Şi pentru că deja am stat suficient cât să-l văd şi gri, am descoperit şi partea bună a lui: nu e Hotel Cişmigiu. E doar… Paradise 3.

Început.... de carieră?

După ce mi-am prins urechile prin drăciile astea de pe aici, am reuşit, până la urmă, să scot la lumina monitoarelor ceea ce se vrea a fi un blog deloc inteligent. Iniţial, am vrut să-l numesc „Revolte si Agitaţiuni” (veţi înţelege, pe parcurs, de ce). Dar, amintindu-mi şi, amitindu-mi-se, de o glumă făcută în urmă cu câteva luni, tot în perioada sesiunii, m-am hotărât să-l numesc, până la urmă, „Scorpia, din umbră”. Sper că nu vă aşteptaţi să fie foarte interesant. Nu uitaţi că, până la urmă, e un blog deloc inteligent. Şi nici acidităţi extraordinare nu vor fi, în condiţiile în care nu sunt decât un învăţăcel în ale sarcasmului şi mai am mult de lucru până când voi deveni o scorpie absolută. Sper însă că voi creşte aici, iar până când talentul-care-mă-chinuie va muri, voi deveni expertă în a fi scorpie, iar bazaconiile ce le debitez se vor înmulţi, spre mulţumirea unora (să nu am doar eu beneficii de pe urma blogului).
Acestea fiind spuse, bun venit, şi mie, şi vouă, pe tărâmul virtual al... al meu?
P.S. În sprijinul dumneavoastră, ţin să va aduc aminte că, uneori, cuvintele au sensuri multiple (mai ales în România, cum mi se spune atât de des). Aaaa..... şi să nu uit.... uneori... mai e ceva şi dincolo de ele... uneori... sper...