Another day in Paradise 3

Coborând la Fabrica de bere, te îndrepţi spre strada plină de baruri, cafenele, terase, pizerii, şi alte atâtea localuri necesare umanităţii, pe care o străbaţi împreună cu toate amintirile ce le-ai cules pe această străduţă. Ajungând în dreptul scărilor, le priveşti cu ochi mari, sunt multe, dar ştii că la capătul lor te aşteaptă culcuşul tău cald, de care ţi s-a făcut dor între timp. Pe la jumătatea scărilor simţi ispititorul iz al mâncărurilor pregătite de cei mai buni bucătari ai oraşului şi te gândeşti că, acasă, frigiderul tău e plin de aceleaşi bunătăţi ce te ademenesc acum. Mai urci zece scări, iar mirosul bucatelor ce te-au ademenit este înlocuit de cel de tămâie. Îţi întorci privirea, iar în stânga ta zăreşti bisericuţa din lemn, la care te închini pios, apoi îţi continui drumul liniştit. Mai ai doar cinci scări şi deja simţi atmosfera mitică ce înconjoară clădirea. Ridici privirea şi vezi cum se înalţă, falnic, Paradise 3. Imaginaţia îţi zboară, în secunda imediat următoare, la imaginile din revista religioasă ce o văzuseşi când erai copil. Adam şi Eva, plimbându-se goi prin paradis, vegheaţi de Dumnezeu, care le-a dăruit toate roadele pământului şi i-a privat, spre binele lor, de conştiinţa binelui şi răului. Pe chipurile lor se putea citi fericirea unei vieţi liniştite, lipsite de orice griji. Aceste chipuri albe le-ai păstrat în memorie încă de atunci, iar acum îţi apar în minte mai vii ca niciodată…
Back… am încurcat poveştile. Să reluăm.
Cobori la Fabrica de bere. Te gândeşti: oare când am băut ultima dată o bere? Străbaţi aceeaşi străduţă, dai de aceleaşi scări. Le urci, la jumătatea lor simţi acelaşi miros de bucate ce te ademeneşte. Te întrebi dacă mai ai mâncare în frigider. Îţi aduci aminte că cineva ţi-a spus ca mâncarea e chiar bună acolo. Poţi să te opreşti să iei masa, sau poţi să îţi continui drumul. Până la urmă, tot acolo vei ajunge. Mai urci zece scări. Mirosul de tămâie este acelaşi. Zăreşti bisericuţa de lemn, la care te închini pios. Îi zăreşti şi pe femeile şi bărbaţii ce au grijă de ea, şi te întrebi dacă „pios” îşi are locul aici. Îţi continui drumul, sperând că nu ai sa ajungi frânt la capăt. Mai ai cinci scări şi vezi cum se înalţă, falnic, „Paradise 3”. Peste el planează inteligenţa ce zace aici. Respirând sacadat, deschizi uşa spre paradis. Îl saluţi pe portar, iar el îţi răspunde încet, probabil la fel de plictisit ca şi tine. Încerci să descui uşa, dar, ca de obicei, blestemata aia de yală, nu vrea să se învârtă. Când, într-un sfârşit, reuşeşti să deschizi uşa, din interiorul camerei te izbeşte un val de căldură, acelaşi care te-a sufocat timp de câteva luni de când locuieşti aici. Trânteşti geanta pe pat, deschizi larg geamul şi tragi o gura de aer proaspăt asemeni celui ce a stat închis până în momentul acela. Te gândeşti ca ai un proiect de terminat, şi nu ai vreme de pierdut. Porneşti calculatorul, începi să scrii, şi scrii, şi scrii... Până când se opreşte brusc. „Fir-ar! Iar şi-au băgat domnişoarele „uscătorul” în priză…” Aştepţi cinci minute, în speranţa că cea vinovată va rezolva problema. Degeaba. Trebuie sa mergi tu să ridici siguranţa. Te întorci în cameră, porneşti din nou calculatorul şi… te păleşte: n-ai dat save. Fir-ar! Bine-nţeles, tot ce ai scris, a fost inutil. Nu-i bai. Reiei. Scrii cinci minute, se opreşte brusc. Te întrebi: oare câtă materie cenuşie au domnişoarele de nu şi-au dat încă seama de faptul că a obosit şi siguranţa aia? Ieşi din cameră scrâşnind din dinţi şi bolborosind câte ceva. Dar ştii că inteligenţă este afară, zăcând pe patul de moarte, deasupra „paradisului”. Ştii că mormăielile tale nu vor fi ascultate de nimeni, deşi auzite de toţi. e târziu, iar toate acestea te-au obosit deja prea mult. Pui capul pe pernă şi adormi gândind „another night in paradise 3”!
Paturile sunt chiar bune aici. Surprinzător de bune. Uneori te odihneşti mai bine decât acasă. Fredonând o melodie, ca în fiecare dimineaţă, te gândeşti că ţi-ar prinde bine un duş, după căldura infernală de azi-noapte. Te îndrepţi leneş spre baie, încă adormit şi speri că duşul te va trezi. S-au făcut ceva modificări cât timp ai fost plecat. Exclami: „Perdele noi la duşuri!”. Femeia de serviciu te aude şi răspunde prompt: „Da, am primit fonduri!”. Te gândeşti: „Într-adevăr, trebuie să fi costat 5000 lei, şi chiar nu aveau fondurile necesare pentru ele” şi zâmbeşti. Îţi aduci aminte de week-end-ul în care nu ai avut apă şi-ţi spui „S-au dat pe brazdă şi ăştia”. Dar nici nu apuci să termini fraza, că femeia continuă: „Nu este apă! Deloc!” Zâmbetul de pe buze se transformă-n fraza ce ai învăţat-o de când stai aici: „Another day in paradise 3”. Şi e sâmbătă… dar speri că, de data asta, instalatorii vor fi mai prompţi. Ziua trece în acelaşi ritm ca şi cea de ieri, ca şi cea de alaltăieri… Nimic nou, nimic plăcut. Poate doar vreo conversaţie dintre două fete ce te face să roşeşti şi să râzi în acelaşi timp, sau cei doi băieţi ce-i găseşti singuri în bucătărie, făcându-şi cartofi prăjiţi şi bârfindu-şi gagicuţele, ce te fac să te întrebi dacă nu cumva te afli tu la locul nepotrivit. Între timp, a venit şi apa. Te duci la culcare cu aceeaşi idee în minte: „Mâine va fi another day in paradise 3”. Atât a rămas din imaginea vie păstrată în memorie: Dumnezeu ascultând rugile întâilor oameni.
Un prieten mi-a zis: „E bine, că vă căleşte”. Are dreptate. Niciodată nu a fost dracul atât de negru. De ce ar fi acum? Sunt eu doar puţin cam râzgâiată. Dar nu-i bai, că mă căleşte. Şi pentru că deja am stat suficient cât să-l văd şi gri, am descoperit şi partea bună a lui: nu e Hotel Cişmigiu. E doar… Paradise 3.