Scrisesem intr-un post anterior despre perioada cu iluzii adolescentine, care ma bantuie uneori si acum.
Undeva pe atunci, cu mult inainte de a inceta sa mai fiu un melc, pusesem bazele unui sistem de clasificari neinteles de cei mai multi dintre cunoscuti, ironizat de unii prieteni, si blestemat poate de altii. Un sistem a carui temelie a rezistat pana acum, si care nu da semne a deveni ruina prea curand. “E diferenta de intensitate”, il motivez adesea. Raspunsul: “Iar ma iei domnita cu diferentele de intensitate” (de fapt, era ceva cu nuantele, dar nici unul dintre noi nu si-l aminteste). Ajunsesem astfel sa incadrez aproape orice in cate o categorie. Lucruri ce nu ar trebui, poate, clasificate, comparate sau masurate.
Iar undeva in zenit imi aruncasem “marile idei”, numindu-le utopii si transformandu-le in credinte pe care sa le port in suflet si la batranete. Ma vroiam fidela acestora si nu acceptam ideea unei posibile renegari la maturitate. Dar intr-un moment de slabiciune mi-am dorit sa le am mai aproape, sa nu-mi mai fie intangibile, sa nu le mai motivez indepartarea prin “diferentele de intensitate”. Si nu intelegeam de ce, desi eu le aruncasem acolo, nu le mai pot cobori. De fapt, nu mi-am dorit niciodata cu adevarat asta. Poate as fi reusit. Dar imi placeau asa. Aveam, pe semne, spre ce “tinde”.
10 ani am stiut ca nu exista ceva/0. Era o gresala “strigatoare la cer”, cum a numit-o profa de mate. In clasa a 11a, insa, tot ea ne-a invatat ca exista. Limitat. Imi daduse peste cap toate cunostintele de pana atunci, dar imi aratase metodele de rezolvare asa incat sa le accept ca fiind adevarate.
Ma vroiam fidela credintelor mele. Si sunt. Pentru “marile idei” am invatat sa folosesc limitele. Acum incerc sa-mi cladesc trepte catre ele…
